Este foarte posibil să rămînem fără atmosferă înainte să rămînem fără combustibili fosili. Încotro se poate îndrepta societatea noastră, flămîndă de energie, ca să înlocuiască petrolul, cărbunele şi gazul natural?
Mă aflu într-o cameră unde totul zace claie peste grămadă, înconjurat de rămăşiţele unui entuziasm electrizant: izolaţie de cablu, bucăţele de sîrmă de cupru, mufe, cleşti cu mînere izolatoare. Pentru mine, toate acestea sînt unelte ale libertăţii. Tocmai mi-am instalat pe acoperiş 12 panouri solare, care funcţionează. Un aparat de măsurat îmi arată că 1.285 de waţi se varsă, direct din Soare, în instalaţia mea electrică, încărcîndu-mi bateriile, răcindu-mi frigiderul, punîndu-mi în funcţiune computerul, eliberîndu-mă...
Euforia eliberării energetice dă dependenţă. Să nu mă înţelegeţi greşit: îmi plac combustibilii fosili. Trăiesc pe o insulă care se întîmplă să nu dispună de utilităţi publice, dar, dincolo de asta, eu şi soţia mea trăim ca toţi americanii de rînd. Nu ne dorim neapărat frigidere cu propan, lămpi cu kerosen sau toalete cu compost. Ne dorim o grămadă de prize şi un aparat de făcut cappuccino. Însă o dată ce panourile sînt conectate... Oho!
Sînt entuziast pentru că şi eu, asemenea celor mai mulţi americani, am trecut printr-una sau alta dintre crizele energetice care ne-au umbrit existenţa în ultimele trei decenii. De la criza OPEC din anii ,70 pînă la explozia actuală a preţului la petrol şi benzină, preocuparea lumii pentru energie a revenit obsesiv în discursurile prezidenţiale, în campaniile politice din Congres, în cărţile apocaliptice şi în propria mea stare de confort, prin aceeaşi nelinişte persistentă de pe vremea războiului rece.
După cum a relatat National Geographic în iunie 2004, rezervele de petrol, deja scump, ar putea scădea în curînd. Instabilitatea zonelor în care se găseşte cea mai mare parte a petrolului, din Golful Persic pînă în Nigeria şi Venezuela, face ca această arteră vitală să pară, într-adevăr, foarte fragilă. Gazele naturale pot fi dificil de transportat şi generează adesea penurii. De cărbune nu vom duce lipsă prea curînd, nici de marile depozite neexploatate de nisipuri sau şisturi bituminoase. Însă este clar că dioxidul de carbon emanat prin arderea cărbunelui şi a altor combustibili fosili încălzeşte planeta, după cum s-a arătat în numărul din septembrie al revistei.
E tentant să poţi scăpa de astfel de griji. Cu noile mele panouri, nici un obstacol nu mai stă între mine şi energia fără limite – nici o ţară străină, nici o companie de electricitate, nici o vinovăţie legată de emisiile de carbon. Sînt liber!
Mă rog, aproape liber. Uite că a apărut un nor.
Umbra se aşterne peste panourile mele solare şi în sufletul meu. Indicatorul arată doar 120 de waţi. Va trebui să pornesc generatorul şi să mai ard nişte motorină. Se pare totuşi că treaba asta nu va fi chiar atît de uşoară!
Necazul cu libertatea energetică este că dă dependenţă: o dată ce ai primit un pic, vrei mai mult. La scară microcosmică, sînt şi eu ca oricare alt om din guvern, industrie sau din domeniul privat din toată lumea care a dat de gustul acestei curioase şi incitante forme de libertate şi este decis să obţină mai mult.
Conservarea energiei poate amîna scadenţa, însă, în cele din urmă, nu poţi economisi ceea ce nu ai. Aşa că e timpul să ne înteţim eforturile pentru a găsi următorul tip de combustibil în stare să alimenteze motorul flămînd al umanităţii.
Există un astfel de combustibil? Răspunsul scurt este nu. Experţii repetă mereu, ca pe un fel de mantră: „nu există soluţie miraculoasă“. Deşi cîţiva susţinători fervenţi consideră că doar marile conspiraţii sau lipsa de fonduri stau între noi şi energia nemărginită din vidul cosmic sau din miezul Pămîntului, adevărul este că nu există un nou combustibil unic, important, care să aştepte undeva, ascuns între parametrii unei ecuaţii sau la capătul vreunei găuri de sondă.
Entuziasmul provocat de autoturismele cu hidrogen poate crea o impresie greşită. Hidrogenul nu este o sursă de energie. El se găseşte, împreună cu oxigenul, în banala apă, însă nu e deloc uşor de extras. Pentru a fi utilizat, hidrogenul trebuie să fie separat, iar procesul necesită mai multă energie decît ar da hidrogenul înapoi. Iar în zilele noastre, această energie vine în cea mai mare parte din combustibilii fosili. Deci nu asta este soluţia miraculoasă...
Răspunsul lung în ceea ce priveşte următorul combustibil nu este totuşi chiar atît de sumbru. De fapt, numeroşi pretendenţi la coroana energetică deţinută acum de combustibilii fosili sînt deja la îndemînă: vîntul, soarele, chiar şi energia nucleară, ca să numim doar cîţiva. Succesorul va fi însă un parlament, nu un rege.
„Vom ajunge să avem nevoie de tot ce se poate obţine din biomasă, tot ce putem obţine de la soare sau de la vînt“ – spune Michael Pacheco, directorul Centrului Naţional de Bioenergie, din Golden, Colorado. „Chiar şi aşa, întrebarea rămîne: putem obţine suficientă energie?“
Lumea utilizează circa 320 de miliarde de kilowaţi-oră de energie pe zi. Aceasta echivalează cu circa 22 de becuri care ar arde nonstop pentru fiecare persoană de pe planetă. Nu-i de mirare că licărirea lor se vede şi din spaţiu! Echipa lui Martin Hoffert, profesor de fizică la Universitatea New York (NYU), estimează că, în decursul secolului următor, umanitatea va folosi de trei ori mai multă energie. Combustibilii fosili au făcut faţă cererii crescînde pentru că ei înglobează milioane de ani de energie solară într-o formă compactă, dar de aşa ceva nu vom mai avea parte.
Pus în mişcare de clipa mea de libertate energetică, am pornit în căutarea tehnologiilor care ar putea face faţă acestor cifre. „Cînd ai o problemă mare, trebuie să dai un răspuns pe măsură – spune un genial guru al energiei, pe nume Hermann Scheer, membru al parlamentului german. Altfel, oamenii nu te vor crede.“
Răspunsuri există. Însă toate reclamă încă un lucru de la noi, oamenii, care ne strîngem în continuare în jurul focului alimentat de combustibili fosili. Va trebui să facem un mare salt – spre o lume total diferită.
