Apa e viaţă. E supa sărată din care am apărut, sistemul circulator al lumii. Ne clădim civilizaţiile pe malurile mării şi ale marilor fluvii. Cea mai adâncă teamă a noastră e fi e lipsa umezelii - fie excesul.
Eu şi fiica mea suntem mereu în căutare de miracole, când o conduc dimineaţa la autobuz, pe aleea de la fermă. Şi de câte ori le găsim, au în ele magia apei: o pânză de păianjen grea de rouă, ca un colier de strasuri. Un bâtlan de culoarea ploii, care-şi ia zborul de lângă pârâu. Într-o dimineaţă formidabilă, ne-au năpădit broaştele. Ieşeau cu zecile din iarba de la picioarele noastre, în salturi arcuite, arătându-şi abdomenele albe, ca într-un potop de amfibieni. Parcă ne afl am în zorii unei noi ere acvatice. Altă dată, am găsit o ţestoasă-agresivă în armura ei primordială, de un verde spălăcit. De obicei trăieşte numai în lacuri, dar cine ştie ce ambiţie o adusese pe aleea noastră cu pietriş, folosind săptămâna ploioasă drept paşaport către alte meleaguri. Pârâul fără nume care se rostogoleşte prin valea noastră ne fascinează. Înainte să ne mutăm în Sudul Appalachiei, am locuit mulţi ani în Arizona, unde o apă curgătoare permanentă de asemenea mărime ar fi declarată monument al naturii. În statul Marelui Canion, simbolul de pe orice plăcuţă de înmatriculare ne aminteşte că apa schimbă faţa pământului: a despicat deşertul stâncos ca pe o piersică, lăsând în urmă o tăietură adâncă de un kilometru şi jumătate, cu o infinitate de nuanţe. Acolo, oraşele funcţionează ca nişte staţii spaţiale şi fiecare mililitru de apă dulce e adus din râuri îndepărtate sau pânze freatice străvechi. Dar oamenii sunt atât de obişnuiţi să ia apa ca pe un bun garantat, încât în pieţele publice din Arizona tot mai susură arteziene, iar fermierii din zonă cultivă recolte hidrofi le. Cei care vin acolo din zone mai ploioase irigă peluze care să le amintească de verdeaţa lăsată în urmă. Dar adevărul depăşeşte toate fanteziile când localnicii aşteaptă ploaia luni de zile şi văd cum cactuşii strâng cureaua, iar cucii-de-pământ se bat pe picăturile preţioase scăpate dintr-o cana din grădină. Apa e viaţă. E supa sărată din care am apărut, sistemul circulator al lumii, o delicată punte moleculară pe care ne ţinem echilibrul în viaţă. Alcătuieşte două treimi din corpul uman, dar şi din harta lumii; iar fl uidele noastre vitale sunt sărate, ca oceanul. Aşchia nu sare departe de trunchi. Deşi nu-i suntem destul de recunoscători Apei Mame, înţelegem instinctiv că ea deţine puterea. Ne clădim civilizaţiile pe malurile mării şi ale marilor fluvii. Cea mai adâncă teamă a noastră e fi e lipsa umezelii – fie excesul. În ultima vreme, am ridicat temperatura medie pe planetă cu 0,74°C, cifră aparent neînsemnată. Dar inundaţiile, secetele, uraganele, creşterea nivelului oceanelor, barajele rupte nu sunt neînsemnate. Apa e faţa vizibilă a climei şi deci şi a schimbărilor de climă. Schimbarea regimului ploilor inundă unele regiuni şi lasă altele fără apă, ca şi cum natura ar face demonstraţia unei lecţii dramatice de fizică: aerul cald reţine mai multe molecule de apă decât cel rece.
Text: Barbara Kingsolver
