Gheaţa se topeşte – groenlandezii sunt optimişti.
La prima vedere, Groenlanda este o întindere de un alb orbitor. Dar, pe măsură ce elicopterul coboară deasupra insulei, culoarea îmi atrage atenţia. Kilometri în şir, fâşii albastre de gheaţă topită tivesc întinderea glaciară. Câmpiile albe sunt străbătute de râuri, tăiate de crevase şi presărate cu lacuri. Nici albă, nici albastră, o gheaţă mai degrabă maronie şi chiar pământie e înnegrită de o substanţă numită crioconită. Acest prundiş cu aspect noroios este un subiect esenţial de investigaţie pentru cei patru însoţitori ai mei: fotograful James Balog şi asistentul lui, Adam LeWinter, şi geofi zicianul Marco Tedesco, cu doctorandul Nick Steiner, ambii de la City College din New York.
Balog fotografiază gheaţa – şi lipsa ei. În 2006 a fondat Extreme Ice Survey (EIS) „pentru a crea o amintire a lucrurilor care dispar“ – spune el. EIS a plasat peste 35 de camere rezistente la viscol, alimentate cu energie solară, îndreptate spre gheţarii din Alaska, Montana, Islanda şi Groenlanda – toate fotografi ind zi şi noapte. Programate să surprindă între 4.000 şi 12.000 de cadre pe an, acestea înregistrează permanent, ca „nişte ochisurogat care urmăresc lumea în locul nostru“ – spune Balog.
Ne-am instalat tabăra în interiorul insulei, la 70 km de satul Ilulissat, de pe coasta vestică, într-o porţiune a zonei de topire din Groenlanda unde erodarea straturilor superioare ale gheţii expune aşa-numita gheaţă albastră. Această gheaţă străveche e atât de comprimată, încât majoritatea bulelor de aer – care în mod normal refractă lumina dând gheţii un aspect lăptos sau alb – au fost eliminate. Având mai puţine bule, gheaţa absoarbe lumina de la capătul roşu al spectrului, făcând ca albastrul să fi e reflectat. În funcţie de efectele optice create de lumina solară, gheaţa albastră poate părea şi albă, ca în multe locuri din jurul nostru.
Tabăra se afl ă lângă un imens lac format de gheaţa topită. Tedesco şi Steiner îi analizează adâncimea, plănuind să compare informaţiile lor cu datele transmise de satelit despre adâncurile lacurilor supraglaciare din Groenlanda. În fiecare dimineaţă, ei lansează o mică ambarcaţiune pentru a aduna date. Vasul este o bărcuţă pentru momeală, prevăzută cu telecomandă, sonar, un spectrometru controlat de pe laptop, GPS, termometru şi o cameră subacvatică. Lacurile de gheaţă topită din Groenlanda pot seca repede şi pe neaşteptate (aşa se explică vasul de cercetare fără echipaj al lui Tedesco). O dată, Balog a urmărit cum un lac a secat peste noapte. Fundul unui sorb – un puţ vertical în gheaţă – s-a deschis şi a înghiţit tot lacul.
În 2006, o echipă condusă de glaciologi de la Institutul Oceanografic Woods Hole şi Universitatea din Washington a documentat secarea unui lac supraglaciar de 5 kmp: în 84 de minute, peste 40 de milioane m cubi de apă au dispărut într-un sorb, curgând mai repede decât Cascada Niagara. Lacul de gheaţă topită studiat de Tedesco are un canal de scurgere care duce probabil la un sorb ce înghite multă apă. LeWinter şi cu mine suntem hotărâţi să-l găsim. Pornim la drum înarmaţi cu toporişti, şuruburi pentru gheaţă şi frânghii.
Nu facem o jumătate de kilometru şi suntem împiedicaţi de găurile din gheaţă. La început ne putem face drum printre ele, dar mai încolo, marginile se ating şi suntem nevoiţi să sărim peste băltoace, de pe o muchie pe alta. E ca şi cum ai juca şotronul pe lame de ras. |ncercăm un traseu alternativ, urmând o creastă de gheaţă paralelă cu râul. De data asta înaintăm bine şi mergem câţiva kilometri pe gheaţă. Nu putem găsi sorbul mergând pe jos, dar observăm ceva interesant: în drumul spre exterior, găurile peste care săream erau nişte adâncituri circulare separate, dar la întoarcere, după numai o jumătate de zi, erau deja unite prin pâraie repezi, datorită topirii. |n noaptea aceea, la tabără, am descoperit ceea ce Tedesco şi Steiner ne-au confirmat despre fundul lacului format din topire. E colorat cu crioconită.
Crioconita apare ca un sediment pe care vântul îl împrăştie peste gheaţă. Este compusă dintr-o pulbere de minerale aspirate tocmai din deşerturile Asiei Centrale, particule din erupţii vulcanice şi funingine. Particulele de funingine vin atât din incendiile naturale, cât şi din cele provocate de om, de la motoarele diesel şi de la centralele electrice alimentate cu cărbuni. Crioconita nu este un fenomen nou: în 1870, când a vizitat învelişul de gheaţă din Groenlanda, exploratorul arctic Nils A. E. Nordenskiöld a descoperit şi a denumit mâlul maroniu. De la Nordenskiöld şi până acum, activităţile umane au sporit cantitatea de funingine din crioconită, iar încălzirea globală i-a dat o nouă importanţă. Carl Egede Bøggild este un groenlandez şi geofizician care şi-a petrecut ultimii 28 de ani studiind gheaţa. Recent, Bøggild s-a concentrat asupra crioconitei.
„Deşi crioconita cuprinde mai puţin de 5% funingine, aceasta e cea care o face să se înnegrească“ – spune el. Negreala reduce albedoul, adică gradul de refl exie al gheţii, sporind absorbţia căldurii; la rândul său, aceasta măreşte volumul topirii. |n fi ecare an, zăpada cade pe stratul de gheaţă împreună cu pulberea de crioconită. Când stratul anual de zăpadă se întăreşte, închide praful înăuntru. Când verile sunt deosebit de călduroase, ca în ultimii ani, mai multe straturi de gheaţă se topesc, eliberând cantităţi mai mari din crioconita captivă şi creând la suprafaţă un strat mai concentrat, mai închis la culoare. „E un cerc vicios care se accelerează mereu – spune Bøggild. E ca şi cum ai aşterne o cuvertură neagră peste gheaţă.“
Text: Mark Jenkins
