Omenirea aruncă în atmosferă 8 miliarde de tone de carbon anual. Mai puţin de jumătate rămîne acolo. Dar, în joc fiind climatul global, se naşte o întrebare arzătoare: Unde e restul?
Se vede clar pe monitor: pădurea respiră. Lumina verii tîrzii străbate coroanele verzi ale copacilor cînd Steven Wofsy deschide o baracă dintr-o pădure din Massachusetts şi intră într-o cameră ticsită cu echipament, într-o încîlceală de cabluri şi furtunuri.
Aparatele monitorizează funcţiile vitale ale unei mici porţiuni din Pădurea Harvard, din centrul statului. Pe un cadran pîlpîie numere roşii strălucitoare. Ele arată concentraţia de dioxid de carbon din imediata apropiere a coronamentului copacilor de lîngă baracă, unde senzorii, plasaţi pe un stîlp de oţel de 30 de metri, "adulmecă" aerul. Cifrele sînt surprinzător de mici pentru începutul secolului al XXI-lea: în jur de 360 de părţi pe milion (ppm), cu 10 mai puţin decît media globală. E meritul copacilor. Stînd la soare, ei inhalează dioxid de carbon şi-l transformă în frunze şi lemn.
În timp ce se hrăneşte, acest pîlc de pini, stejari şi arţari contracarează o mică parte a unei mari schimbări globale, generate de umanitate. Porneşte maşina, aprinde lumina, reglează termostatul sau fă aproape orice şi adaugi dioxid de carbon în atmosferă. Cărbunele, petrolul şi gazele naturale, bazele economiei industriale moderne, toate conţin carbon inhalat de plante cu sute de milioane de ani în urmă - carbon ce se întoarce acum în atmosferă prin coşurile de fum şi ţevile de eşapament, alături de emisiile datorate pădurilor incendiate pentru crearea de terenuri agricole în ţările sărace. Dioxidul de carbon este cel mai important dintr-o serie de gaze, provenite din activitatea umană, care sporesc capacitatea atmosferei de a reţine căldura. (Printre celelalte se numără metanul de la vite, din orezării şi din gropile de gunoi şi clorofluorocarburile din unele frigidere şi aparate de aer condiţionat). Puţini cercetători se mai îndoiesc de faptul că această încălzire a atmosferei, datorată efectului de seră, se întîmplă deja. Topirea gheţarilor, primăverile mai timpurii şi o creştere constantă a temperaturii medii globale sînt doar cîteva dovezi în acest sens.
De fapt, ar trebui să fie mai rău. În fiecare an, activitatea umană eliberează în atmosferă cam 8 miliarde de tone de carbon: 6,5 miliarde din combustibili fosili şi 1,5 miliarde din despăduriri. Însă mai puţin de jumătate din acest total, 3,2 miliarde de tone, rămîne în atmosferă pentru a încălzi planeta. Unde e restul carbonului? "Este, într-adevăr, un mare mister" - spune Wofsy, un cercetător al atmosferei la Harvard. Punctul său de cercetare, din Pădurea Harvard, sigur nu e singurul loc în care natura inspiră adînc, ajutîndu-ne să ne salvăm de noi înşine. Pădurile, păşunile şi apele oceanului trebuie să acţioneze ca puncte de pierdere de carbon. Ele recuperează circa jumătate din dioxidul de carbon pe care-l emitem, încetinind accesul său în atmosferă şi întîrziind efectele asupra climatului.
Cine s-ar putea plînge? Deocamdată, nimeni. Însă problema este că cercetătorii nu pot fi siguri că această binecuvîntare va dăinui sau dacă, pe măsură ce planeta continuă să se încălzească, ea nu va deveni chiar un blestem, dacă pădurile şi alte ecosisteme se vor transforma din absorbante ale carbonului în surse ale acestuia, eliberînd mai mult carbon în atmosferă decît vor absorbi. Îndoielile i-au trimis pe cercetători în păduri şi pe cîmpii, în tundră şi la mări, să dea de urma carbonului lipsă şi să înţeleagă dispariţia lui.
Şi nu e doar un fel de curiozitate ştiinţifică. Verile tot mai aride, furtunile tot mai puternice, schimbarea ciclurilor precipitaţiilor şi migrarea unor specii -posibila dispariţie a unei specii de arţar din Noua Anglie - sînt cîteva dintre schimbările mai blînde pe care le poate provoca încălzirea globală. Iar civilizaţia umană este pe cale să mai adauge între 200 şi 600 de părţi pe milion de dioxid de carbon în atmosferă pînă la sfîrşitul secolului. La acel nivel, spune specialistul în ecologie Steve Pacala, de la Universitatea Princeton, "tot felul de lucruri teribile s-ar putea întîmpla". Recifele de corali ar putea dispărea; deşerturile s-ar putea extinde; curenţii care transportă căldura dinspre tropice către regiunile nordice şi-ar putea schimba traseele, răcind poate Insulele Britanice şi Scandinavia, în vreme ce restul globului ar continua să se încălzească.
Dacă natura va înceta să absoarbă o parte din dioxidul nostru de carbon în exces, ne-am putea confrunta cu schimbări dramatice chiar înainte de anul 2050, un dezastru prea apropiat ca să mai poată fi evitat. Dacă însă punctele de absorbţie a carbonului se vor menţine sau chiar vor creşte, am mai putea avea cîteva decenii în plus pentru a găsi alternative la sursele de energie producătoare de carbon din economia globală. Unii cercetători şi ingineri cred că, prin înţelegerea punctelor naturale de absorbţie a carbonului, s-ar putea să le sporim sau chiar să ne creăm propriile locuri în care să îngropăm această ameninţare.
