Titlul nu e o metaforă. Această poveste e despre sclavi. Nu despre oameni care trăiesc ca nişte sclavi. Ci despre cei circa 27 de milioane din lumea întreagă care sînt cumpăraţi şi vînduţi, ţinuţi în captivitate, brutalizaţi, exploataţi pentru profit. E despre sclavii secolului XXI.
Castelul Sherwood, cartierul general al lui Milorad Milakovic, fost funcţionar al căilor ferate care a devenit peste noapte un cunoscut traficant de sclavi în Bosnia, se înalţă lîngă drumul principal, chiar la intrarea dinspre nord-vest a oraşului bosniac Prijedor. Am ajuns acolo singur, într-o dimineaţă cenuşie de primăvară - singur, pentru că nici un ghid local sau translator n-a avut curajul să mă însoţească - şi mi-am găsit gazda, un bărbat solid de 54 de ani, aşteptîndu-mă la o masă pregătită pentru prînz, lîngă piscina azurie aflată sub un acoperiş de sticlă.
Stăpînului din Sherwood nu i-a fost niciodată ruşine cu afacerile sale. A întrebat-o, odată, pe o curajoasă activistă pentru drepturile omului care a făcut publică activitatea sa de cumpărător de femei pentru bordelurile sale din Prijedor: "Este o crimă să vinzi femei? Şi fotbaliştii se vînd, nu-i aşa?"
Milakovic a ameninţat-o cu moartea pe activistă pentru dezvăluirile ei; cu mine însă a adoptat un ton mai paşnic. Pe marginea piscinei, în timpul prînzului cu friptură şi salată de fructe de mare, am discutat despre valul de tinere femei care se revarsă din ţările zguduite economic ale fostului bloc sovietic. Milakovic mi-a spus că ar vrea să vadă prostituţia legalizată în Bosnia - "ca să se stopeze vînzarea oamenilor, pentru că fiecare dintre acele fete este copilul cuiva".
Un astfel de copil este şi Victoria, o mioapă fumătoare înrăită, blonda care la 20 de ani e o veterană a traficului internaţional de sclavi. Timp de trei ani a fost unul dintre cei 27 de milioane de sclavi - bărbaţi, femei şi copii - închişi sau restricţionaţi fizic şi forţaţi să muncească, controlaţi prin violenţă ori trataţi, într-un fel sau altul, ca o proprietate.
Odiseea Victoriei a început la 17 ani, cînd de-abia terminase liceul în Chişinău, capitala părăginită a fostei republici sovietice Moldova. "Nu era de lucru, nu erau bani" - explică ea, simplu. Aşa că, atunci cînd un prieten - "cel puţin, am crezut că era un prieten" - i-a sugerat că ar putea-o ajuta să-şi găsească de lucru într-o fabrică din Turcia, a acceptat rapid oferta lui de a o conduce pînă acolo, trecînd prin România. "Însă, cînd am realizat că ne îndreptam spre vest, spre frontiera cu Serbia, am ştiut că ceva nu e în regulă."
Era prea tîrziu. La graniţă a fost pasată unui grup de sîrbi care-i produseseră un nou paşaport, în care scria că are 18 ani. Ei au condus-o pe jos în Serbia şi au violat-o, spunîndu-i că va fi ucisă dacă opune rezistenţă. Apoi, au trimis-o sub pază în Bosnia, republica balcanică aflată în reconstrucţie cu ajutor internaţional, după anii de genocid ai războiului civil.
Victoria devenise acum o marfă şi, ca atare, a fost cumpărată şi vîndută, în decursul următorilor doi ani, de zece ori, de diverşi proprietari de bordeluri, în medie pentru 1.500 $. În final, gravidă în patru luni şi cu teama că va fi forţată să avorteze, a evadat. Am găsit-o în oraşul Mostar, ascunsă de un grup de femei bosniace.
Cu o voce moale şi monotonă, ea mi-a înşirat numele unor cluburi şi baruri din diferite oraşe, unde a fost nevoită să danseze semidezbrăcată, să pară veselă şi să se culce cu orice client care o dorea pentru preţul cîtorva pachete de ţigări. "Toate cluburile erau îngrozitoare, deşi Artemdia, din Banja Luka, era cel mai rău: toţi clienţii erau poliţişti" - îşi aminteşte ea.
Victoria a fost un "sclav datornic". Plata pentru serviciile sale mergea direct la proprietarul său de moment ca să-i acopere datoria - suma pe care acesta o plătise ca s-o cumpere de la proprietarul anterior. Era ţinută în sclavie cam pînă ce banii pe care-i datora celui care o controla erau recuperaţi, moment în care era vîndută din nou pentru a începe să lucreze în contul sumei plătite de noul proprietar. Deşi sclavia este prezentă în formele sale tradiţionale în multe părţi ale lumii, sclavia datornicilor de acest fel este, la ora actuală, cea mai întîlnită.
Conform lui Milorad Milakovic, un astfel de sistem este perfect acceptabil. "E o problemă de costuri să aduci o fată aici - îmi explicase el. Avionul, transportul, hotelurile de pe traseu, mîncarea... Fata aia trebuie să lucreze ca să recupereze banii."
În noiembrie 2000, Forţa Internaţională de Poliţie a Naţiunilor Unite (IPTF) a făcut razii în cluburile de noapte-bordel ale lui Milakovic, din Prijedor, eliberînd 34 de tinere care au trăit experienţe similare cu cea a Victoriei. "Trebuia să dansăm, să bem mult şi să mergem în cameră cu oricine - a spus una. Mîncam o dată pe zi şi dormeam 5-6 ore. Dacă nu făceam ce ni se spunea, ne băteau paznicii."
După raidurile IPTF, Milakovic s-a plîns în presă că femeile proaspăt eliberate l-au costat o grămadă de bani, că va trebui să cumpere mai multe şi că voia compensaţii. De asemenea, a vorbit deschis despre relaţiile amicale pe care le avea cu poliţiştii din IPTF, dintre care mulţi i-au fost clienţi.
Dar anul acesta, în mai, nu s-a găsit nici un prieten influent care să-l protejeze cînd poliţia locală a descins în final la castelul Sherwood şi l-a arestat pentru trafic de oameni şi posesie de sclavi.
Comentarii
RSS pentru acest articol.