Revista National Geographic: Sa avem grija de planeta!

Ne pândeşte o criză: pentru a hrăni populaţia în creştere, va trebui să dublăm producţia de alimente a lumii. Şi totuşi recoltele nu cresc suficient de repede, iar schimbarea climei şi tot felul de boli noi ameninţă diversitatea, şi aşa limitată, de care am ajuns să depindem în materie de hrană. Din fericire, încă avem plantele şi animalele pentru cămara viitorului – dar trebuie să le păstrăm.

La 9,5 km de orăşelul Decorah, din Iowa, la Ferma Heritage, întinsă pe 360 de hectare de câmpuri şi păduri, culturile sunt lăsate să-şi scuture seminţele. Pare ilogic, dar tot ce se întâmplă la această fermă vine în contrast cu terenurile din jur, pe care porumbul şi soia cresc ordonat, aşa cum se face în agricultura modernă. Ferma Heritage nu e destinată însă recoltelor, ci colectării de seminţe. Aici îşi are sediul Seed Savers Exchange – una dintre cele mai mari bănci nonguvernamentale de seminţe din SUA.
În 1975, Dianei Ott Whealy i-au fost lăsate moştenire seminţele a două specii arhaice de plante pe care străbunicul ei le adusese din Bavaria în America în 1870: zorele şi roşii din specia pătlăgele-nemţeşti ale bunicului Ott. Dornici să păstreze aceste soiuri unice, Diane şi soţul ei, Kent, au decis să înfiinţeze un loc unde oamenii să poată să păstreze seminţe astfel moştenite şi chiar să facă schimburi între ei. Bursa lor are acum peste 13.000 de membri şi păstrează seminţele a numeroase specii în mari camere frigorifice, congelatoare şi subsoluri. La fermă se cultivă o splendidă diversitate de legume, plante aromate şi flori selecţionate, în jurul unui vechi hambar roşu, acoperit de violetul uimitoarelor zorele ale bunicului Ott.
„În fiecare an, membrii bursei noastre îşi înscriu aici lista lor de seminţe“ – spune Diane Ott Whealy, înmânându-mi un exemplar din Anuarul Bursei Seed Savers – 2010. E gros cât cartea de telefon a unui oraş mare şi toate paginile sunt pline de specii exotice de fasole, usturoi, cartofi, ardei, mere, pere şi prune – fiecare cu numele, istoria şi calităţile sale unice. Există un măr numit Frumoasa Arcadă, „un fruct galben, stropit cu roşu“; un altul denumit Spionul Preriei, descris ca fiind „precoce“; altul numit Stropi de Vin, care datează încă din Evul Mediu.
Legumele moştenite din bătrâni au devenit o adevărată modă în Statele Unite şi Europa în ultimul deceniu, preţuite de o mişcare care pune accent pe consumul plantelor locale şi pe păstrarea aromelor şi a caracterului unic al acestor specii. Găsite mai ales în pieţele agricole şi prin mici băcănii de tip „boutique“, aceste specii mai vechi au fost eliminate din supermarketuri în favoarea unor soiuri standard de fructe şi legume, selectate pentru rezistenţa la transport şi pentru aspectul uniform, nu pentru savoarea lor. Dar mişcarea de conservare a speciilor arhaice depăşeşte graniţele Americii, care a redescoperit gustul alimentelor cultivate local şi al nenumăratelor varietăţi de roşii. A devenit o adevărată campanie pentru protejarea rezervelor viitoare de hrană ale lumii.
Cei mai mulţi dintre noi, cei din lumea bine hrănită, ne gândim prea puţin la originile alimentelor noastre sau la felul cum au fost cultivate. Ne împingem cărucioarele printre rafturile supermarketurilor, fără să ne dăm seama că acest belşug aparent este doar un decor sclipitor, care abia se ţine, pe un eşafodaj tot mai şubred. Auzim de ceva vreme despre pierderea florei şi faunei din pădurile noastre tropicale. Prin contrast însă se spun şi se fac foarte puţine pentru a împiedica un alt fenomen: diminuarea diversităţii genetice a alimentelor.
Tot felul de soiuri de alimente dispar, în toată lumea – şi dispar rapid. În Statele Unite se estimea-ză că 90% din diversitatea noastră istorică de fructe şi legume a dispărut deja. Dintre cele 7.000 de soiuri de mere care existau în secolul al XIX-lea, au rămas acum mai puţin de o sută. În Filipine se cultivau cândva mii de soiuri de orez; acum mai există cel mult o sută. În China, 90% dintre soiurile de grâu cultivate cu numai un secol în urmă au dispărut. Experţii estimează că am pierdut peste jumătate din diversitatea alimentară a lumii în acest ultim secol. Iar dintre cele 8.000 de rase de şeptel cunoscute, 1.600 sunt în pericol de dispariţie sau deja au dispărut.
De ce ar fi asta o problemă? Fiindcă dacă bolile sau viitoarele schimbări climatice vor decima unul dintre puţinele soiuri de plante sau animale de care am ajuns să depindem pentru hrană, e posibil să avem nevoie disperată de vreunul dintre acele soiuri pe care le-am lăsat să dispară. Un motiv aparte de îngrijorare îl reprezintă diminuarea vertiginoasă a diversităţii soiurilor de grâu ale lumii. Unul dintre cei mai vechi duşmani ai grâului, Puccinia graminis, o ciupercă cunoscută drept rugina-neagră, se răspândeşte pe tot globul. Actuala formă a acestui dăunător este o tulpină virulentă, care suferă mutaţii rapide, denumită Ug99 pentru că a fost identificată pentru prima dată în Uganda, în 1999. S-a răspândit apoi în Kenya, Etiopia, Sudan şi Yemen. În 2007, traversase deja Golful Persic, ajungând în Iran. Oamenii de ştiinţă se tem că Ug99 îşi va croi în scurt timp drum către grânarele din India şi Pakis-tan, apoi se va infiltra în Rusia, China şi – printr-o simplă urmă de spor, prinsă pe pantoful unui pasager al unui avion – şi în emisfera noastră.
Aproximativ 90% din grâul întregii lumi este complet lipsit de apărare în faţa ciupercii Ug99. Dacă ar ajunge în SUA, ea ar periclita culturi de grâu estimate la un miliard de dolari. Cercetătorii calculează că numai în Asia şi Africa grâul aflat în pericol iminent ar lăsa un miliard de oameni fără alimentul lor de bază.
Se estimează că populaţia lumii va atinge şapte miliarde în acest an. Până în 2045, ar putea ajunge la nouă miliarde. Unii experţi susţin că va trebui să ne dublăm producţia de alimente pentru a putea ţine pasul cu cererea, pe măsură ce economiile emergente consumă mai multe produse din carne şi lactate. Ţinând cont de problemele suplimentare aduse de schimbarea climei şi de boli precum Ug99, care suferă tot timpul mutaţii, trebuie găsite urgent modalităţi de a creşte producţia de hrană fără a spori anemia genetică din producţia aparent abundentă a agriculturii industrializate. Lumea a devenit tot mai dependentă de câte o soluţie tehnologică unică la orice problemă. Şi totuşi e posibil ca viitorul hranei noastre să depindă de capacitatea de a ne păstra soiurile pe care le cultivam în trecut.