Au trecut 60 de ani de cînd Hiroshima şi Nagasaki au fost reduse la moloz radioactiv. Astăzi, armele nucleare aţîţă visele de putere ale naţiunilor şi dau coşmaruri cetăţenilor lor. Opt ţări – poate mai multe – au bombe nucleare. Teroriştii le vor şi ei. Cît de ferită este lumea de arma totală?
Acum 60 de ani, într-o noapte furtunoasă din 1945, Robert Oppenheimer, charismaticul fizician american, se urca pe scena unui cinematograf, în oraşul secret Los Alamos, din New Mexico. Uscăţiv, nervos, el se afla acolo pentru a se adresa cîtorva sute de cercetători – bărbaţii şi femeile care au construit, sub conducerea sa, primele bombe atomice. Detonate deasupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki pe 6 şi 9 august 1945, acele bombe au încheiat cel mai distructiv război din istoria umanităţii şi au schimbat percepţia războiului pentru totdeauna. Oppenheimer avertiza că lumea va afla în curînd ceea ce ei deja ştiau: armele nucleare erau surprinzător de ieftine şi uşor de realizat, o dată ce ştiai cum. În curînd – a spus el – şi alte ţări le vor face. Puterea lor distructivă, „deja incomparabil mai mare decît a oricărei alte arme, va creşte“. În ciuda acestor pronosticuri neliniştitoare, Oppenheimer a văzut şi un potenţial pozitiv în această descoperire, numind armele nucleare „nu doar un mare pericol, ci şi o mare speranţă.“
La ce se gîndea Oppenheimer? Pericolul era evident: Hiroshima şi Nagasaki zăceau în ruine, cu zeci de mii de morţi şi mii de grav răniţi. Era greu să-ţi imaginezi ce „mare speranţă“ puteau oferi armele nucleare, chiar şi după o victorie. După şaizeci de ani, speranţa încă nu se întrevede.
Azi, opt state deţin arsenale nucleare, în timp ce vreo 20 altele deţin tehnologia şi materia primă necesare pentru a deveni nucleare în numai un an, dacă vor. Iar statele sînt doar o parte a poveştii. Dezmembrarea Uniunii Sovietice a lăsat o categorie vastă de arme şi materiale nucleare expuse riscului de a fi furate sau vîndute clandestin către entităţi nonstatale, grupuri teroriste sau reţele criminale. Şi competenţa în domeniu este la mare preţ. Se spune că Abdul Qadeer Khan, supranumit părintele bombei pakistaneze, ar fi divulgat secrete nucleare, tehnologie şi proiecte de fabricare a bombei către Libia, Coreea de Nord şi Iran; unii se tem că reţeaua lui ar fi divulgat secrete şi altora. De prin anii ,90, Osama bin Laden şi colaboratorii săi au visat să-şi procure dispozitive nucleare pentru a le folosi în atacuri devastatoare împotriva Statelor Unite. Nimeni nu ştie dacă teroriştii nu sînt aproape de a deţine o bombă radiologică murdară sau chiar o armă nucleară.
Speranţa lui Oppenheimer s-a născut în timpul discuţiilor cu strălucitul fizician danez Niels Bohr, care, scăpat din patria sa ocupată de nazişti, a ajuns la Los Alamos în 1943. Răspîndirea cunoştinţelor nucleare – îi spunea Bohr lui Oppenheimer – va face din bombele atomice un pericol generalizat pentru omenire, precum o epidemie globală. Cînd naţiunile vor înţelege ameninţarea – au convenit Bohr şi Oppenheimer –, lumea va deveni mai unită ca niciodată pînă atunci, pentru a limita răspîndirea armelor nucleare din interese egoiste. Prin anevoioase acorduri bazate pe negocieri sincere şi înţelegere reciprocă, naţiunile ar reduce pericolul şi, în cele din urmă, ar eradica treptat războiul.
În deceniile ce au urmat, pe măsură ce o ţară după alta se străduiau să obţină bomba, viziunea celor doi oameni de ştiinţă, a unei lumi deschise şi mai sigure, trebuie să fi părut naivă. Dar, în ciuda cursei înarmărilor, visul lui Bohr şi Oppenheimer a început să prindă contur în anii şaizeci, cînd, după insuportabila tensiune nucleară din timpul crizei rachetelor din Cuba, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au început să se îndepărteze de prăpastie. Lumea le-a urmat exemplul, iar rezultatul a fost Tratatul de Neproliferare Nucleară (TNN) din 1968. În schimbul renunţării la arsenalul nuclear, naţiunile semnatare ale Tratatului de Neproliferare (în prezent 183 de ţări, plus cele cinci puteri nucleare majore) au promisiunea că marile puteri îşi vor îndrepta eforturile către dezarmare, nu le vor acorda arme nucleare statelor care nu le deţin şi le vor pune la dispoziţie tehnologie nucleară în scopuri civile. Tratatele ulterioare care interzic testele nucleare restricţionează şi mai mult răspîndirea armelor atomice.
În ciuda limitărilor acestor înţelegeri, ele au reuşit să reducă ameninţarea armelor nucleare în anii ,70 şi ,80. Au confirmat şi că naţiunile nu dezvoltă în mod inevitabil asemenea arme, chiar dacă au capacitatea de a le face. Înarmarea nucleară este o decizie politică, ce decurge mai ales din preocuparea pentru securitate naţională, dar aceasta poate fi rezolvată şi altfel.
Apoi a sosit 1991, un cutremur geopolitic – sfîrşitul războiului rece şi prăbuşirea Uniunii Sovietice – care a zdruncinat arhitectura înţelegerilor, slăbind alianţe şi destabilizînd lumea din nou. Ceea ce fusese o singură putere nucleară, URSS, acum se fragmentase într-o puzderie de ţări cu armament nuclear. Toate focoasele tactice au fost readuse în Rusia în anul 1992, dar trei noi naţiuni – Belarus, Ucraina şi Kazahstan – au păstrat mii de focoase pentru rachete balistice intercontinentale (ICBMs).
În urma presiunilor Statelor Unite şi ale altor state, Belarusul şi Kazahstanul au acceptat să returneze Rusiei arsenalele lor. „Aveam 81 de rachete mobile, destul pentru a rade Europa şi Statele Unite de pe faţa pămîntului – mi-a spus Stanislav Suşkevici, primul şef de stat al Belarusului. Dar de cine ne apăram noi? Aşa că m-am gîndit: cu cît vom scăpa mai repede de ele, cu atît vom fi mai fericiţi.“
Ucraina a privit altfel problema. Pentru a tempera agresivitatea Rusiei şi pentru a negocia garanţii de securitate şi sprijin financiar din Vest, a păstrat cele 1.240 de focoase nucleare strategice. Sub presiune internaţională, Ucraina a acceptat în cele din urmă să returneze Rusiei armele, în 1993, şi să semneze Tratatul de Neproliferare Nucleară. Astăzi, numai Rusia are arme nucleare.
După majoritatea standardelor, lumea este azi mai sigură decît era în timpul războiului rece. Ca rezultat al numeroaselor iniţiative şi înţelegeri pentru controlul armelor, Statele Unite şi Rusia şi-au retras mii de rachete nucleare tactice şi de arme cu rază lungă de acţiune. Arsenalul nuclear de azi al Statelor Unite numără în jur de 10.000 de focoase strategice, cel rusesc aproximativ 16.000, în scădere de la 32.000, respectiv 45.000, în timpul războiului rece. Tratatul de la Moscova pe care preşedinţii George W. Bush şi Vladimir Putin l-au semnat în mai 2002 obligă cele două state să reducă numărul armelor strategice la 2.200 pînă la sfîrşitul anului 2012.
Franţa şi Marea Britanie şi-au redus arsenalele; China îşi modernizează armele, dar a înăsprit controlul asupra exporturilor nucleare, după ce s-a aflat că a furnizat Pakistanului planurile necesare pentru capacităţile sale nucleare. Arsenalul atomic formidabil al Israelului rămîne nedeclarat. Presată de Europa şi SUA, Libia şi-a pus în cui proiectul nuclear. Programul irakian, mai avansat, a fost desfiinţat de către inspectorii Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică, în anii ce au urmat războiului din Golf. India şi Pakistanul şi-au afirmat statutul de puteri nucleare cu o serie de teste subterane în mai 1998, dar nici una din ţări încă nu a acumulat mai mult de 100 de arme nucleare şi acum aroganţa nucleară de la început pare să lase locul unei atitudini mai cumpătate.
Acestea sînt veştile bune.
