Monumentele geologice de la Detunata, Racoş şi Limpedea ilustrează arhitecturile columnare de contracţie ale lavelor.
Insula Staffa, din Arhipelagul Hebride, Scoţia, este o masă de roci vulcanice, cu o impresionantă geometrie, în care valurile oceanului au cioplit peştera denumită Grota lui Fingal.
Locul este atât de neobişnuit prin arhitectura geologică şi perfecţiunea austeră, încât, impresionat de cele văzute, compozitorul Felix Mendelssohn Bartholdy a compus o uvertură rămasă celebră, „Grota lui Fingal“. O muzică de o frumuseţe tot atât de sălbatică, sugerând tumultul stăruitor al talazurilor ce izbesc meterezele stâncii. Mi-a răsunat în minte muzica Hebridelor atunci când, venind pe cărarea de culme ce leagă Roşia Montană de satul Bucium, am ajuns sub coloanele cenuşii de la Detunata.
Aparent, Detunata nu are nimic în comun cu vestita grotă din Scoţia. În locul valurilor, o înconjoară culmile domoale ale Munţilor Metaliferi, iar deasupra ei nu zboară pescăruşi, ci corbi. Şi în ciuda numelui ei sonor, nimeni nu i-a dedicat vreo piesă muzicală. Dar Detunata este înrudită cu Grota lui Fingal, precum şi cu alte faimoase fenomene similare de pe glob, prin alcătuirea geologică: o ţâşnire de roci bazaltice, cu o textură specifică, de coloane prismatice, care îi imprimă aspectul spectaculos. Iar povestea acestor coloane e simplă. Bazaltul este o rocă vulcanică de adâncime, alcătuită din minerale mai frecvente în partea inferioară a scoarţei – cum sunt piroxenii, amfibolii, unii feldspaţi –, care conţine silicaţi ai unor elemente mai grele, precum magneziul, fierul, calciul.
Ciclurile eruptive încep cu zgomotoasele erupţii de cenuşi şi lave riolitice sau andezitice, care, fiind mai uşoare, ocupă partea superioară a vetrelor magmatice, şi se încheie adesea cu emisii liniştite de bazalt. Atunci când bazaltul iese spre suprafaţă încet, el pierde căldura treptat şi masa de rocă rămâne compactă. Dar dacă ascensiunea lui este rapidă, trecerea de la sutele de grade la temperatura ambientală este brutală şi generează un câmp omogen de tensiuni în masa rocii. Aşa cum prin uscare rapidă nămolul de pe fundul unei bălţi se crapă într-o reţea poligonală, cu aspect de fagure, tot astfel tensiunile create în bazalt duc la formarea unor coloane prismatice cu secţiune hexagonală, pentagonală, pătratică. Prismele astfel formate pot avea câţiva metri lungime şi zeci sau sute de centimetri lăţime. Se observă că axa lungă a prismelor este perpendiculară pe suprafaţa care, după punerea în loc a lavei, a cedat căldura cel mai repede.
Detunata, o stâncă ce domină culmea din jur cu peste 150 de metri, este ceea ce geologii numesc un „dyke“, o intruziune vulcanică de formă lamelară insinuată în lungul unei fracturi, care a străbătut rocile terţiare în urmă cu circa 7 milioane de ani.
Text: Cristian Lascu
Vezi articolul integral în revistă.
Comentarii
RSS pentru acest articol.