Am patruns in galeria scufundata cu acelasi amestec de nerabdare si teama. Cateva minute am planat lin pe deasupra stancilor prabusite, pe langa peretii austeri, acompaniati doar de zgomotul bulelor de aer izbindu-se de tavan.
Am depasit un pasaj stramt, avand mereu grija sa nu ne agatam furtunele in vreo stalactita sau muchie ascutita. Apoi, deodata, pestera s-a deschis in fata noastra: doua stalagmite masive strajuind intrarea intr-o camera spatioasa, plina de podoabe de calcit. Multe s-au desprins in mod natural si sunt imprastiate pe podea. Am ajuns la tinta expeditiei noastre speonautice. Ne verificam manometrele, facem semnul de OK si indreptam degetul mare in jos - un semn funest la romani dar care in limba laconica a scafandrilor inseamna doar "Hai in jos!"
Golim vestele compensatoare si aterizam pe fundul galeriei, starnind un nor de sediment. In sacii de panza legati la brau indesam cateva bucati de calcit. Dar cea mai grea proba este un fragment de stalagmita de un metru lungime, groasa cat un copac si cantarind vreo 40 de kilograme. Imposibil de urnit. Pentru asemenea situatie avem pregatita o strategie speciala: o parasuta de panza de suspantele careia sunt legate doua coliere elastice.
Bag capetele monstrului in cele doua laturi si apoi purjez sub panza aer din detentor pana cand cupola parasutei se umfla, uriasa stlagmita sovaie, se desprinde incet de pe substratul pe care odihnea de mii de ani, apoi se inalta lent in vazduhul lichid al pesterii scufundate. Cu un singur deget o imping spre iesirea din labirint. Pentru ea este inceputul unei lungi calatorii: dupa un popas la Institutul de Speologie din Bucuresti, va porni spre tarmurile reci ale Norvegiei unde va fi sacrificata pe altarul stiintei: panza diamantata a atelierului de pietrarie o va sectiona in felii subtiri, bucati din ea vor fi taiate, dizolvate in acizi, preparate chimic pana cand vor ajunge doar niste picaturi de-abia vizibile cu lupa, si introduse in contorul spectrometrului de masa.
