Cel mai mare mamifer carnivor terestru a dispărut în urmă cu 10 milenii, lăsînd întrebări fără răspuns.
Echipa noastră urcă pe firul pîrîului, peste pietrele poleite cu gheaţă, ocolind cascade, scuturînd în treacăt de pe arbori pudra primei zăpezi. Facem o pauză pentru a umple bidoanele cu apă şi luăm în piept versantul.
La început abrupt, apoi aproape vertical, peretele ne obligă să scoatem coarda pentru asigurare. Rucsacurile trec din mînă-n mînă. Traseul care urmează e o adevărată cursă cu obstacole, dar toţi cinci sîntem speologi experimentaţi, vechi cunoscători şi exploratori ai peşterilor din vestul Carpaţilor Meridionali. După hornurile căptuşite cu chiciură, ne strecurăm pe o brînă, traversăm un tunel natural, ajungem la alt perete, scoatem iar corzile şi facem acrobaţii cu bagajele. În sfîrşit, se schiţează o potecă ce ne conduce spre negrul unei intrări de peşteră. În urmă cu peste 25.000 de ani, cete răzleţe de urşi parcurgeau acelaşi traseu, dar foarte probabil în condiţii mai dramatice, căci iernile din pleistocen erau cu mult mai aspre. Şi mi-i închipui cum, cu ghearele lor puternice, urşii de cavernă escaladau abruptul sau păşeau prudent pe brînele suspendate, mînaţi prin viscol de un instinct sigur către adăpostul Peşterii din Stei.
Ursul de peşteră este poate cea mai bine studiată specie de mamifer dispărut. Şi asta mai ales datorită abundenţei fosilelor bine păstrate în sedimentul peşterilor. În unele s-au format acumulări de oase provenind de la mii, poate zeci de mii de indivizi. Amestecate cu guano, oasele au constituit chiar obiect de exploatare industrială de fosfaţi. Înainte de 1940, din Peştera Cioclovina, din Munţii Şureanu, s-au extras peste 7.000 de vagoneţi de depozit fosfatic pentru agricultură, alte cîteva mii din Peştera Mereşti, din Cheile Vîrghiş. Cum se explică asemenea hecatombe?
Acum, conform estimărilor oficiale, pe teritoriul României trăiesc poate 5.000 de urşi bruni (Ursus arctos), care au la dispoziţie ceva mai puţin de 4 milioane de hectare de habitat. Presupunînd că urşii epocii glaciare se descurcau tot cu 1.000 de hectare per individ iar habitatul le era de vreo patru ori mai întins, numărul acestora putea depăşi 20.000. Erau, probabil, mult mai numeroşi decît oamenii contemporani cu ei. Şi s-au perindat mii de generaţii.
Ca şi urşii de astăzi, vara îşi căutau hrana pe arii largi. Odată cu venirea iernii, erau nevoiţi să se refugieze pentru hibernare. Urşii actuali din zonele temperate sau reci se mulţumesc să-şi sape o văgăună acoperită de crengi şi ocolesc grotele. Urşii de cavernă aveau exigenţe locative mai mari. Pentru lunga hibernare, care în iernile grele putea depăşi 7 luni, ei aveau nevoie de un loc mai spaţios, cu temperaturi pozitive şi constante, cu rezerve permanente de apă. Cu alte cuvinte, de o peşteră. Deşi în munţii noştri au fost inventariate mii de cavităţi, majoritatea erau prea mici pentru a satisface aceste condiţii. Dr. Elena Terzea, paleontolog la Institutul de Speologie „Emil Racoviţă“, care a dedicat acestei specii un studiu amănunţit, semnala în 1966 cam 70 de peşteri cu urşi. Între timp, numărul lor a crescut la peste 250, dar cele cu acumulări importante de oase sînt foarte puţine.
În Peştera din Stei însă nu numai oasele vorbesc. Ne amenajăm un bivuac sumar chiar lîngă intrare, unde este mai frig, dar nu riscăm să tulburăm coloniile de lilieci venite pentru hibernare şi nici pacea de sanctuar a galeriilor locuite cîndva de urşi. Peştera din Stei, în care pătrundem acum, nu este un sit ideal pentru paleontologi, căci oasele sînt foarte puţine. Dar urşii au lăsat aici urme ale vieţii lor, păstrate atît de bine, de parcă ar fi de ieri: gropile pe care ursoaicele le săpau pentru a naşte şi a-şi proteja puii vulnerabili; culcuşurile unde urşii, ghemuiţi, intrau în lungul somn al hibernării; urmele mersului şi căţăratului, chiar şi în cele mai neaşteptate locuri; colţuri de stîncă lustruite de contactul repetat cu blana lor aspră – probabil locuri de scărpinat –, uneori pe argilă rămînînd chiar amprenta firelor de păr. Tokai-ihto, căpetenia Cetei Urşilor şi erou favorit în copilărie, ar fi citit în aceste urme ca într-o carte. Radu Puşcaş, unul dintre speologii timişoreni care au explorat secţiuni noi în peşteră, ne cheamă să ne arate colo un corn pietrificat de Capra ibex, dincolo nişte urme de gheare.
Cele mai vizibile urme sînt culcuşurile. De obicei au aspectul unor gropi circulare, adînci de 30-40 de centimetri şi cu un diametru cam de 1,1-1,4 metri. Dacă locatarul era de talia M. Pentru că un XXL putea depăşi un metru şi jumătate. După părerea paleontologului dr. T. Jurcsak, de la Muzeul ţării Crişurilor, din Oradea, care a studiat amănunţit cele peste 100 de gropi de iernare din Peştera Urşilor, de la Chişcău, urşii modelau gropile astfel încît să stea ghemuiţi comod, dar cît mai fest, pentru a-şi conserva mai bine căldura corpului. Se trezeau de cîteva ori pentru a bea apă, înlesnind eliminarea excesului de toxine din organism. Biologul Şerban Pârâu, al cărui subiect de doctorat a fost biologia ursului brun, crede că urşii de peşteră aveau nevoie să bea apă deoarece metabolismul lor de iarnă era diferit de cel al urşilor bruni, semănînd mai mult cu al speciilor hibernante mici (arici, pîrşi). „Prin controlul metabolismului ureei, ursul actual este un miracol de adaptare. Poate trăi 5-6 luni fără hrană şi apă. Probabil că ursul de cavernă nu avea această capacitate, de aceea o sursă de apă la îndemînă îi era absolut necesară.“
O argilă nisipoasă uscată se modela mai uşor şi era un bun izolator. La nevoie şi una mai umedă. Dacă era prea aderentă, li se lipea de labe în timpul săpatului şi erau nevoiţi s-o facă bulgări pentru a se descotorosi mai uşor de ea. În Peştera Ciurului, dr. Iosif Viehmann a găsit mai multe grămezi de cocoloaşe lîngă gropile rămase neterminate. Speologul amintit crede că, scîrbiţi de argila lipicioasă, urşii s-au lăsat păgubaşi.
Comentarii
RSS pentru acest articol.