Cativa fanatici curajosi exploreaza una dintre ultimele extreme geografice ale Romaniei. Apele de cristal ale izvernei scufundate fac din ea un paradis pentru scufundatori.
Text: Cristian Lascu
Cufundati pana la brau in apa, Mihai si Gabor parcurg ritualul verificarii echipamentului. Fiecare are in spate cate doua imense butelii umplute cu aer comprimat la 300 de atmosfere - de 100 de ori presiunea dintr-un pneu. Alte doua butelii atarna lateral. Pe piept li se intersecteaza o incalceala de furtunuri, terminate cu regulatoarele de respirat si cu manometre.
Cele doua detentoare principale sunt la indemana, agatate de gat. Puff-puff! Functioneaza amandoua. Urmeaza cupla vestei compensatoare: clap! Butoanele de umflare si purjare functioneaza. Apoi isi aprind pe rand cele trei lampi frontale fixate pe casca si becurile halogen de 50 de wati ale lampilor de explorare, cu acumulatorii lor masivi, agatate si ele pe undeva de corp.
Cei doi schimba intre ei cateva cuvinte. Zbuciumul torentului subteran ma impiedica sa aud ce spun, dar isi fac unul altuia semnul OK, ceea ce, in limbajul laconic al scafandrilor, face cat un discurs. Urmeaza fixarea pe antebrat a bobinei cu firul-ghid, inca o privire la decomprimetre. Mai au pe ei mici butelii de oxigen pentru o eventuala decompresie, busola, placuta si instrumente pentru cartografiat si scris sub apa, cate un cutit fixat in teaca lui, un mic aparat foto digital.
Pe uscat, tot acest echipament cantareste peste 100 de kilograme si la iesirea de sub apa cei doi vor pasi ca niste pinguini obezi. Prin masti le vad privirea concentrata, preocupata. Imi fac un scurt semn de salut, apoi pornesc usurel in jos. Doua siluete de extraterestri pe fondul unui halo verde, ce se estompeaza treptat.
Cu mult timp in urma, exact in acest loc, o imagine asemanatoare m-a fascinat, determinandu-ma sa ma apuc de scufundarea speologica. Si in timp ce ma invaluie intunericul, istoria explorarii Izvernei imi revine in memorie. O poveste despre teama, orgolii, curaj, intamplari vesele si triste. Cu alte cuvinte, o poveste omeneasca, intinsa pe mai bine de 25 de ani. O picatura de timp fata de povestea de mii de ani a apelor Izvernei.
Izverna e o asezare cuibarita la poalele Muntilor Mehedinti. Pornind de la Baia de Arama pe drumul ce duce la Severin, zarim de departe amfiteatrul calcaros care domina satul, numit de localnici Groapa lui Iorgovan. Numele vine de la Izvorna sau Iz verno (Izvorul sau poate Apa care vine din dreapta) si e slav, ca mai toate toponimele ca o muzica de pe aici: Malareca, Topolnita, Nadanova, Poiana Madvedului, Codrii Mohilii, Cerna, Belareca…
In vecinatatea ei, Dumitru Tudor, fiu al satului ajuns academician, unul dintre cei mai buni cunoscatori ai istoriei Olteniei, a descoperit urmele unei locuiri dacice. De sute de ani, apa ce iese din stanca astampara setea oamenilor si a vitelor. Pana prin anii ’50, invartea si paletele morilor de apa, pe care apoi izvernenii le-au daramat: cine avea o astfel de moara era considerat chiabur si trimis de comunisti la Canal.
Comentarii
RSS pentru acest articol.