Revista National Geographic: Sa avem grija de planeta!

Tapul se strecaoara prin Sfincter, gemand si racaind cu unghiile, cu gatul sucit, cu capul sau carunt frecandu-se de stanca. Pentru a-si inghesui trupul prin aceasta gaura de marimea unui cos de baschet, e nevoie de contorsiunile unui yoghin - bratele deasupra capului ca pentru scufundare, soldurile rasucite inconfortabil in directia opusa pieptului, picioarele stranse dedesubt.

Text: Mark Jenkins

Sfincterul se gaseste la capatul unui tunel incalcit precum un intestin, iar Marion Smith, „Tapul“, e ultimul din echipa noastra de sase exploratori care se strecoara inauntru, sarcina pe care o indeplineste cu agilitatea unui veteran si fara a se opri din injurat. „Doar ca sa stii – se intoarce spre mine Kristen Bobo, atenta ca lampa ei frontala sa nu ma orbeasca –, cu cat mai mult ii place o pestera, cu atat mai mult Marion injura.“

Bobo, in varsta de 38 de ani, este ea insasi un experimentat speolog. Micuta ca un copil, dar cu o putere de miner, cu ochi mari de caprioara, in contrast cu vointa ei de fier, aluneca prin Sfincter cu usurinta unei reptile. Tapul aterizeaza pe teren ferm si proclama cu glasul taraganat al unui sudist: „Daca ceva coboara, trebuie sa si urce“, modul ocolit in care Smith ne spune ca suntem la sute de metri sub dealurile din Tennessee si ca va trebui sa trecem din nou prin Sfincter pentru a reveni acasa.

De profesie istoric, Smith, acum in varsta de 62 de ani, e suplu si desirat, cu o piele atat de alba, de parca si-ar fi petrecut intreaga viata in subteran. Si chiar as stau lucrurile. S-a apucat de speologie in 1966 si de atunci face asta in mod intensiv aproape saptamanal. A explorat mai bine de 80 km de pesteri virgine, cei mai multi in maini si genunchi. Vanos, neobosit si vorbaret, Smith s-a aventurat in mai multe pesteri decat orice alt american.

Odihnindu-ne dupa lupta dusa, stingem lampile frontale pentru a economisi energie. Un intuneric ca de smoala ne invaluie. Cei de la suprafata nu ajung sa cunoasca niciodata o asemenea bezna impenetrabila. Sus, pe epiderma luminoasa a planetei, chiar si in toiul noptii exista intotdeauna o lumina ce vine de undeva. Lumina stelelor, a lunii, a focului sau o dunga de lumina de la bucatarie, zarita pe sub usa dormitorului. Ochii se adapteaza.

Dar nu si in intestinele tenebroase ale Pamantului. Aici, intunericul e atat de profund, ca poti sa-ti tii mana la un centimetru de fata cat poftesti, fara a o zari. E un intuneric stravechi, netulburat, un intuneric ramas aici de la facerea lumii.

Ne aflam in ramificatia recent descoperita a Pesterii Jaguarului, un labirint ce matareste nebuneste printr-un strat gros de calcar, aflat sub fermele si crestele impadurite ale Tennessee-ului nord-central. Ciuruit precum o bucata de cascaval, Tennessee-ul face parte din ceea ce speologii numesc TAG, un acronim pentru Tennessee-Alabama-Georgia.

Cele trei state formeaza extremitatea sudica a unei centuri calcaroase create acum sute de milioane de ani, pe cand regiunea era acoperita de o straveche mare. Unde e calcar, e musai sa fie si pesteri, caci calcarul e predispus la coroziune din partea apei usor acide.

In decursul a milioane de ani, aceasta dizolvare lenta a sapat in roca galerii si sali, creand o lume subterana cu un potential de explorare aproape nelimitat. Sunt peste 14.000 de pesteri cunoscute in TAG – 9.200 in Tennessee, 4.800 in Alabama si 600 in Georgia – si exista o subcultura de speologi fanatici, dornici sa le exploreze pe toate.