Ne scufundăm în Stargate, măturând abisul cu luminile noastre. La cincisprezece metri de la suprafaţă, se desluşeşte o ceaţă difuză, ca o reţea argintie de pânze de păianjen şterse, învolburate, plutind nemişcate prin beznă.
E un strat de hidrogen sulfurat, un gaz toxic creat de coloniile de bacterii şi de material organică în descompunere. Scufundătorii care trec prin el prezintă simptome precum mâncărimi, usturimi sau ameţeală; unii simt miros de ouă stricate după ce gazul le pătrunde prin piele şi e metabolizat prin plămâni. Densitatea gazului e relative scăzută la Stargate, dar, pe măsură ce coborâm, mi se face greaţă. Privesc la ghidul meu, Brian Kakuk, unul dintre cei mai buni scafandri de peşteră din lume. El nu pare impresionat. Capul începe să-mi vâjâie; e limpede, sunt deosebit de sensibil la toxină. Pâcla din altă lume de la Stargate pare să fi e o perdea otrăvită care protejează adâncurile peşterii. Peşterile scufundate din larg, aşa-numitele găuri albastre oceanice, sunt extensii ale mării, fiind supuse aceloraşi maree puternice şi găzduind cam aceleaşi specii.
Găurile albastre de pe uscat însă nu se aseamănă cu niciun alt mediu de pe Pământ, în special datorită geologiei şi compoziţiei chimice a apei. In aceste peşteri inundate, cum ar fi Stargate, de pe Insula Andros, fluxul redus al mareei a format straturi bine definite ale tipurilor de apă. O peliculă subţire de apă dulce – alimentată de ploi – acoperă un strat mai dens de apă sărată. Pelicula de apă dulce acţionează ca un capac, izolând apa sărată de oxigenul atmosferic şi împiedicând bacteriile să provoace descompunerea materiei organice.
Bacteriile de la limita inferioară a peliculei de apă dulce supravieţuiesc folosind sulfatul (una dintre sărurile din apă), generând, ca produs secundar, hidrogen sulfurat. Cunoscut drept gaz de mlaştină, în doze mari, hidrogenul sulfurat poate provoca delirul şi moartea. Adevărate laboratoare vii, găurile albastre de pe uscat sunt echivalentul ştiinţific al mormântului lui Tutankhamon. Din perspectiva scufundătorului, sunt similare cu Everestul sau K2, fiind necesare o pregătire extrem de specializată, echipament şi experienţă. În mai mare măsură decât căţărătorii la mare altitudine, scufundătorii în peşteri acţionează sub o formidabilă presiune a timpului. Când ceva nu merge bine, dacă nu rezolvă problema şi nu reuşesc să revină la intrarea în peşteră înainte să li se termine aerul, soarta le e pecetluită. Până acum, doar o mână de oameni de ştiinţă s-au aventurat în găurile albastre, dar în vara şi toamna lui 2009, o echipă multidisciplinară de scafandri de peşteră şi oameni de ştiinţă a petrecut două luni studiindu-le pe Andros, Abaco şi pe alte cinci insule din Bahamas.
Comentarii
RSS pentru acest articol.