Am pătruns în galeria scufundată cu acelaşi amestec de nerăbdare şi teamă.
Cîteva minute am planat lin pe deasupra stîncilor prăbuşite, pe lîngă pereţii austeri, acompaniaţi de zgomotul bulelor de aer izbindu-se de tavan. Am depăşit un pasaj strîmt, avînd grijă să nu ne agăţăm furtunurile în vreo stalactită sau muchie ascuţită. Apoi, deodată, peştera s-a deschis în faţa noastră: două stalagmite masive străjuind intrarea într-o cameră spaţioasă, plină de podoabe de calcit. Multe s-au desprins în mod natural şi sînt împrăştiate pe podea.
Am ajuns. Ne verificăm manometrele, facem semnul OK şi îndreptăm degetul mare în jos - un semn funest la români, dar care în limba laconică a scafandrilor înseamnă doar "Hai în jos!" Golim vestele compensatoare şi aterizăm pe fundul galeriei, stîrnind un nor de sediment. În sacii de pînză legaţi la brîu îndesăm cîteva bucăţi de calcit. Cea mai grea probă este însă un fragment de stalagmită de un metru lungime, groasă cît un copac şi cîntărind vreo 40 de kilograme. Imposibil de urnit. Pentru o asemenea situaţie avem pregătită o strategie specială: o paraşută de pînză de suspantele căreia sînt legate două coliere elastice. Bag capetele monstrului în cele două laţuri şi apoi purjez aer din detentor sub pînză pînă cînd cupola paraşutei se umflă, uriaşa stalagmită şovăie, se desprinde încet de pe substratul pe care odihnea de mii de ani, apoi se înalţă lent în văzduhul lichid al peşterii scufundate. Cu un singur deget, o împing spre ieşirea din labirint. Pentru ea este începutul unei lungi călătorii : după un popas la Institutul de Speologie din Bucureşti, va porni spre ţărmurile reci ale Norvegiei, unde va fi sacrificată pe altarul ştiinţei: pînza diamantată o va secţiona în felii subţiri în atelierul de pietrărie, bucăţi din ea vor fi tăiate, dizolvate în acizi, preparate chimic pînă cînd vor ajunge nişte picături abia vizibile cu lupa şi introduse în contorul spectrometrului de masă. Computerul va extrage şiruri lungi de valori aparent fără înţeles, aparent fără nici un punct comun cu fiorul aventurii noastre din adîncul Peşterii Piatra din Dobrogea.
Pentru colegul meu Silviu, "fiorul aventurii" începe în momentul în care aşază cu grijă probele din multe peşteri investigate, peste 200 kg de calcit, în portbagajul unui mic Ford. Să străbaţi 3.200 km de şosele îngheţate şi să treci, român fiind, prin şase frontiere, pe sub ochii suspicioşi ai vameşilor! "Ce-aveţi în portbagaj?" "200 de kilograme de pietre!" "Ce faceţi cu ele?" "Analize." Din fericire, nimeni nu întreabă ce fel de analize. Pronunţarea cuvîntului "uraniu" poate provoca reacţii neaşteptate din partea autorităţilor şi, chiar dacă stalagmitele conţin doar cantităţi infime de elemente radioactive, un punct de frontieră îngheţat de undeva, din mijlocul Europei, nu este chiar cel mai propice loc pentru o prelegere de geochimie!
Profesorul Stein-Erik Lauritzen conduce de peste 20 de ani laboratorul de datare a speleotemelor al Universităţii din Bergen, Norvegia. Unul dintre puţinii speologi ai Scandinaviei, regiune săracă în peşteri, Stein-Erik a reuşit să combine tradiţia geologilor nordici în cercetarea cuaternarului cu studiul formaţiunilor subpămîntene.
Dar ce legătură poate fi între retragerea şi avansarea calotelor glaciare, determinate mai ales de factori astronomici şi formaţiunile carbonatice, numite de specialişti "speleoteme", depuse picătură cu picătură departe de lumina soarelui? Carbonatul de calciu din picăturile infiltrate în galerii provine din dizolvarea calcarului în care a fost săpată peştera. Pentru a-l dizolva însă, apa trebuie să se acidizeze cu dioxidul de carbon atmosferic, dar mai ales cu cel din sol, produs prin activitatea biologică a bacteriilor şi plantelor. Aşadar, în peşterile dintr-un munte golaş se vor forma mai greu speleoteme, în timp ce o pătură groasă de sol va favoriza depunerea unor concreţiuni masive, mai ales atunci cînd precipitaţiile sînt bogate. Îngheţarea solului blochează practic activitatea biologică, precum şi infiltrarea apei. În regiunile polare nu se formează stalagmite, dar nici în cele temperate în timpul perioadelor glaciare. Aceasta este prima şi cea mai simplă legătură între schimbările climatice şi speleoteme. O perioadă de creştere a unei stalagmite indică de obicei un climat temperat, iar încetarea creşterii fie o perioadă foarte aridă, fie una glaciară. Dar acesta este doar începutul poveştii...
Comentarii
RSS pentru acest articol.