În adîncul peşterilor de pe versantele abrupte din estul Kalimantanului, picturi vechi de 10.000 de ani, înfăţişînd mîinile artiştilor înşişi, pot sugera ritualuri şamanice sau de iniţiere şi pot oferi indicii despre migraţiile timpurii ale omului.
La cîţiva paşi înaintea mea pe poteca din junglă, Ham, ghidul şi prietenul meu dayak, se opreşte brusc. „Ai grijă, Luc, un şarpe!“ – spune el. Cum nu avem la noi nici un fel de ser antiveninos, iar cel mai apropiat spital se afla în urma noastră la două zile de mers pe jos şi alte două de mers cu barca, o muşcătură de şarpe ar fi putut fi mortală. Am rămas nemişcaţi, în tăcere, ascultînd ropotul ploii peste pădurea tropicală, în timp ce cobra s-a descolăcit şi a dispărut în tufişuri.
Ne îndreptam spre Ilas Kenceng, cea mai frumoasă şi mai greu accesibilă dintre toate peşterile pe care le descoperiserăm în Kalimantan (Borneo). Cînd am văzut-o prima dată, în 1998, am avut doar cîteva ore pentru a-i studia misterioasa artă rupestră, înainte de a trebui să plecăm. Cine a făcut aceste picturi? Cînd? Şi de ce? Acum ne întorceam pentru a căuta mai multe indicii.
În total, eram 35 de oameni în echipa franco-indoneziană, incluzînd arheologi, speologi, ghizi, o echipă de filmare, vîslaşii canoelor, cărăuşi şi un bucătar. Începuserăm expediţia cu o lună în urmă, pe coasta Strîmtorii Makassar, din Kalimantanul de Est, în partea indoneziană a Insulei Borneo. Împingînd în apele ciocolatii ale Rîului Bungalun cele 10 pirogi încărcate pînă la refuz, ne-am îndreptat spre o regiune de junglă nesfîrşită şi creste de calcar zimţate. Planul nostru era de a urma Bungalun pînă la confluenţa sa cu Rîul Marang, continuînd apoi spre nord, în munţi, şi oprindu-ne pe drum pentru a studia o serie de peşteri cu artă rupestră similară.
Stînd pe bancheta de scîndură a nesigurei mele bărcuţe, mă gîndeam la prima mea expediţie aici, cu 17 ani în urmă. Ca documentarist şi editor al unei reviste, am pornit, cu cîţiva prieteni speologi, într-o expediţie de 1.127 km, de la un capăt la altul al Kalimantanului. La jumătatea drumului de-a latul insulei, pe cînd ne adăposteam într-o nişă de sub o stîncă, am descoperit vechi desene făcute pe tavan cu cărbune. La întoarcerea în Franţa, am avut surpriza să aflu că o astfel de artă rupestră nu fusese raportată niciodată în Kalimantan.
M-am întors în 1992 cu Jean-Michel Chazine, un arheolog francez, specialist în preistoria Oceaniei. După doi ani, am descoperit picturile preistorice din Kalimantanul de Est. În 1995, Pindi Setiawan, un antropolog indonezian, s-a alăturat echipei şi, împreună, an de an, am descoperit zeci de peşteri cu picturi în întreaga regiune, unele din ele cu reprezentări unice, care sugerau prezenţa unei populaţii misterioase, uitate.
Pentru a ajunge la peşterile vizate în acest an, am urmat meandrele rîului printre crestele zimţate ale Munţilor Marang. Acolo ne-am aşezat tabăra lîngă un izvor limpede, întinzîndu-ne hamacurile între copaci. La cină, bucătarul nostru şi-a prăjit scorpioni lungi de 15 cm, despre care spunea că sînt buni pentru virilitate. Toţi ceilalţi am preferat orezul. O furtună tropicală s-a abătut asupra noastră înainte de căderea nopţii. După trecerea ei, au început să mişune furnici roşii, cu muşcături dureroase ca înţepăturile unor viespi. Jufri, un ghid din neamul bugi, care părea să se gîndească la toate, le-a izgonit aprinzînd destulă benzină pe sub hamacuri.
În dimineaţa următoare, ne-am îndreptat spre Gua Tewet, o peşteră botezată după numele unuia din cei mai experimentaţi ghizi ai noştri. În ultimii 40 de ani, Tewet a tot căutat peşteri în regiune pentru a găsi cuiburi comestibile de păsări, o delicatesă foarte căutată în restaurantele din Singapore şi Hong Kong. Cu cîţiva ani în urmă, el şi-a adus aminte de această peşteră şi ne-a povestit despre ea.
Lăsînd bărcile pe malul rîului, ne-am luat rucsacurile şi ne-am căţărat pe o stîncă accidentată, de peste 150 m, pînă la gura peşterii. Ne ardeau muşchii, dar escalada a meritat. Picturile din interior m-au lăsat fără glas, la fel cum o făcuseră şi în 1999, cînd le-am văzut prima oară: cam 200 de forme palmare, remarcabil de bine păstrate, împreună cu desene de animale şi oameni. Cam jumătate dintre aceste mîini erau acoperite cu puncte, linii, v-uri şi alte modele. Am numărat peste 50 de combinaţii.
„Parc-ar fi nişte tatuaje“ – i-am spus lui Chazine. „Sau, poate, picturi pe corp“ – a replicat el. Astfel de practici se întîlnesc încă în Borneo şi în alte regiuni pentru a identifica apartenenţa sau statutul individului. În centrul tavanului se găsea elementul cel mai spectaculos: 11 mîini, fiecare decorată cu cîte un model diferit, legate într-un desen care evocă un arbore genealogic . Nu departe de ele, două mîini unite între ele printr-o linie frîntă încadrau imaginea unei şopîrle sau, poate, a unui crocodil.
„Avem de-a face cu practici şamanice aici, sînt sigur – a spus Chazine –, deşi nu ştiu de ce tip. Această linie frîntă evocă trecerea de la lumea reală, aspră, la lumea spiritelor, în care doar un şaman poate să intre şi apoi să se întoarcă.“
Şi totuşi Chazine nu se întorsese în Kalimantan doar ca să se minuneze la vederea unor asemenea picturi. Ca arheolog, sarcina sa era să afle cine şi cînd a creat această artă. Pînă acum, el n-a descoperit nici un semn că peşterile cu cele mai frumoase picturi ar fi fost locuite – nici ceramică, nici oase de animale de la focuri de tabără. Dar asta nu-l surprinde. În opinia sa, un asemenea cuib de vultur impunător era mai potrivit pentru ritualuri sacre.
„Mănîncă cineva într-o catedrală?“ – se întreabă el.
În schimb, Chazine a ales pentru primele săpături o peşteră mai apropiată de rîu. Acolo s-au dus, el şi echipa sa, a doua zi. Cu un portal imens, care domină apele, Gua Tengkorak, sau „peştera craniilor“, era suficient de mare pentru a putea încăpea zeci de oameni. Şi, într-adevăr, la baza unuia din pereţi au fost descoperite vase funerare de ceramică ale unei culturi mai recente, împreună cu oase umane şi animale carbonizate.
În următoarele două săptămîni, Chazine, Julien Espagne, un doctorand francez, şi arheologii indonezieni Gunadi Mum şi Nasruddin aveau să treacă prin sită cu mare grijă straturile de pămînt, în căutarea artefactelor. Două probe de cărbune au fost ulterior datate la 12.000 de ani. Astfel de descoperiri ar putea indica faptul că oamenii care au lăsat amprentele şi desenele erau înrudiţi cu aborigenii care migraseră mai înainte în Australia, creînd o artă rupestră similară.
Lăsîndu-i pe arheologi la săpăturile lor, am plecat pe jos spre Ilas Kenceng, aflată cam la 14 km, împreună cu Ham, Tewet, echipa de filmare şi coechipierul meu speolog Serge Caillault. Însă pe cînd ajungeam la peşteră, Serge făcea o febră puternică. Acest fapt m-a îngrijorat, după ce prietenul meu Guillaume Artur du Plessis murise din cauza leptospirozei, în timpul expediţiei noastre din 1988. Serge a fost luat cu un elicopter şi ulterior diagnosticat cu febră tifoidă, fiind tratat cu antibiotice. Şi-a revenit cu bine.
Spre sfîrşitul expediţiei noastre, după ce petrecusem multe ore fotografiind, măsurînd şi descriind picturile de la Ilas Kenceng, m-am trezit într-o dimineaţă pe aşternutul pus direct pe pămînt, la gura peşterii. Eram epuizat, plin de praf. Însă nu voiam să plec. Mai aveam atît de multe întrebări.
La mare înălţime deasupra mea, într-o nişă, se găsea o minunată piesă de artă: şase forme palmare desfăşurate ca un buchet . Fiecare amprentă era delicată, dar împreună păreau să vibreze de energie, ca şi cum ar fi fost create doar cu cîteva clipe înainte. În anul 2000, o bucată de calcit care acoperea o mînă, dintr-o altă zonă a peşterii, a fost datată cu ajutorul unui spectrometru de masă la Centrul Naţional Francez pentru Cercetare Ştiinţifică. El s-a dovedit a avea o vîrstă de cel puţin 10.000 de ani, ceea ce înseamnă că mîna de sub calcit era şi mai veche.
M-am ridicat de jos şi am intrat în peşteră, unde Jufri fierbea apa pentru cafea. Dintre toţi ghizii, el era singurul care acceptase să doarmă în peşteră. Toţi ceilalţi erau înspăimîntaţi de fantomele despre care spuneau că bîntuie astfel de locuri sfinte. Personal, nu cred în fantome, însă nu pot să neg că am fost bîntuit şi eu de spiritele acelora care pictaseră cîndva aceşti pereţi.
Text: Luc-Henri Fage
