Noi indicii din oase vechi şi sînge actual.
Eu sînt fenician, spune tînărul, numind un popor care a dispărut din istorie în urmă cu aproape 2.000 de ani. Cel puţin mă simt ca şi cum aş fi unul dintre ei. Strămoşii mei au pescuit şi au navigat aici timp de secole.“
„Bun, putem folosi nişte fenicieni adevăraţi“ – spune Spencer Wells, un genetician american, care strîngea cu un garou braţul tînărului, stînd pe veranda unui restaurant din Byblos, Liban, oraş antic din piatră, pe ţărmul Mediteranei. Tînărul, Pierre Abi Saad, ajunsese tîrziu, dornic să ia parte la un experiment care să pună într-o nouă lumină misterioşii fenicieni. El se alătură unui grup de voluntari – pescari, buticari şi şoferi de taxi –, adunaţi laolaltă în jurul meselor sub tenda restaurantului. Wells, înalt şi slab, de 34 de ani, sociabil, i-a convins pe Saad şi pe ceilalţi să le preleveze mostre de sînge.
„Ce-o să afli din asta?“ – întreabă Saad.
„Sîngele tău conţine ADN, care este precum o carte de istorie – îi răspunde Wells. Mulţi oameni, diferiţi, au venit în Byblos de-a lungul secolelor, iar sîngele tău poartă urmele ADN-ului lor. Ne va spune ceva despre rudele tale, mergînd înapoi cu mii de ani.“
Wells nu se îndoieşte de eficienţa noilor tehnici genetice pe care le foloseşte pentru înţelegerea vechilor popoare. De aceeaşi părere este şi colegul său ochelarist, Pierre Zalloua, care stă lîngă el pe verandă, un cercetător în vîrstă de 37 de ani, cu un barbişon închis la culoare şi cu o pasiune aprinsă pentru originile sale libaneze. Cei doi speră să găsească noi indicii pentru o enigmă veche de veacuri: Cine au fost fenicienii?
Deşi în textele antice sînt frecvent menţionaţi ca fiind negustori şi marinari viguroşi, ştim relativ puţine despre acest popor misterios. Istoricii îi numesc canaaniţi cînd vorbesc despre cultura de dinainte de 1.200 î.Hr. Grecii îi numeau phoinikes, ceea ce se traduce prin „oamenii roşii“ – un nume care a devenit „fenicieni“ –, după cuvîntul folosit de ei pentru o preţuită ţesătură purpuriu-roşiatică pe care o exportau. Dar ei nu şi-ar fi spus niciodată fenicieni. Mai degrabă erau cetăţeni ai porturilor din care plecau pe mare, cetăţi fortificate precum Byblos, Sidon şi Tir.
Cultura cunoscută mai tîrziu ca fiind cea feniciană a înflorit în vechime, în mileniul trei î.Hr., în Levant, o regiune de coastă împărţită în prezent, în principal, între Liban, Siria şi Israel.
Din secolul al IX-lea pînă în secolul al VI-lea î.Hr. au dominat Marea Mediterană, înfiinţînd centre comerciale şi colonii, de la est, din Cipru, spre Marea Egee, Italia, Africa de Nord şi Spania, la vest. Ei s-au îmbogăţit făcînd comerţ cu metale preţioase aduse din străinătate şi cu produse ca vin, ulei de măsline şi, cel mai important, cu cherestea din faimoşii cedri din Liban, care împădureau munţii semeţi de pe coasta lor de baştină.
