O bogată moştenire preromană dăinuie încă în Italia.
El i-a apărut ei în vis, un băiat samnit frumos şi trist, care rătăcise calea spre casă. „Se petrecea pe un deal pe care îl cunosc, dar fără pic de vegetaţie – îşi aminteşte Teresa Cerlone –, iar el rătăcea încolo şi încoace, într-o lume care nu era a lui. Căuta o uşă, nu să intre într-o casă, ci într-o altă lume. Şi-mi amintesc că mai era şi un izvor de apă.
Mai era o intrare străjuită de două coloane, cu o scară înaltă, ca la templul de la Pietrabbondante – a continuat ea, vorbind încet, dar pătrunzător. Am păşit sub coloane, iar el m-a rugat: „Ajută-mă să-mi găsesc drumul.“ M-a luat de mînă şi l-am simţit viu. Apoi a dispărut, dar mîna şi-o lăsase într-a mea. Nu mai era o mînă de om; mîna era parcă din teracotă. M-am trezit transpirată.“
Cum s-a luminat de ziuă, Cerlone s-a dus imediat la dealul pe care-l visase. Ea nu este arheolog, dar este pasionată de samniţi, poporul feroce care stăpînea odată munţii din Abruzzi şi Molise, nu departe de locuinţa ei din Isernia. A început să sape în solul argilos unde a visat izvorul. Deodată, a dat de ceva tare. L-a scos afară. Era o piesă din teracotă. Era o mînă.
Astfel de descoperiri emoţionante, poate nu chiar atît de stranii, aduc la lumină aspecte noi şi extraordinare despre popoarele care au trăit în Italia înainte ca romanii să devină stăpînii ei. În epoca fierului, în jurul secolului al IX-lea î.Hr., cînd romanii erau doar un trib mic de agricultori care trăiau în colibe lîngă Tibru, Italia era un conglomerat de culturi şi limbi distincte, de lucrări de artă şi meşteşuguri. De fapt, pînă spre secolul al IV-lea î.Hr., nu pe romani i-ai fi ales ca pe potenţialii cuceritori ai lumii occidentale. Ai fi pariat pe cei mai nimeriţi: etruscii sau samniţii.
Cunoscuţi în general drept popoarele italice, grupurile etnice ale Italiei preromane aveau tendinţa să trăiască în aşezări temporare mai degrabă decît în oraşe, cultivînd mici suprafeţe de teren, crescînd oi şi vite, făcînd comerţ cu negustorii străini şi hărţuindu-se cu vecinii lor. Trăind într-o lume în care zeii se exprimau prin zborul păsărilor şi tunet, ei au creat mici capodopere din ceramică şi metal, onorînd trinităţi ale zeilor prin sacrificarea a trei animale, căutînd în final – prin bătălii spectaculoase şi tratate complicate – o modalitate de a stăvili neînduplecata expansiune romană. Cu toate acestea, pînă la începutul secolului I î.Hr., ultimele rămăşiţe ale autonomiei lor politice au cedat Imperiului Roman.
Deşi etruscii sînt cei mai vestiţi dintre nenumăratele culturi ale Italiei preromane, alte trei grupuri merită mult mai multă atenţie decît li s-a acordat pînă acum: faliscii (conciliatorii), samniţii (războinicii) şi umbrii (adoratorii). Aşa cum pămîntul Italiei de astăzi este plin de mormintele şi de ceramica lor, cultura Italiei este la fel de bogată în cuvinte şi obiceiuri care se trag de la aceste popoare preromane – ideile lor, ingenuitatea şi pietatea lor, o multitudine de elemente despre care se credea pînă în prezent că ar fi de origine romană, dar care se dovedesc a fi doar însuşite de romani.
Aceşti vechi italieni vorbeau graiuri descendente dintr-o limbă maternă numită sabelică şi-şi scriau manuscrisele conform alfabetelor grecesc, latin sau etrusc. Unul dintre dialectele derivate, oscana, era la un moment dat mult mai răspîndit în Italia decît chiar latina. Samniţii vorbeau oscana, care se deosebea de limba umbriană la fel cum se deosebeşte astăzi spaniola de italiană. Faliscii vorbeau despre vreme într-o limbă maternă foarte asemănătoare latinei. Evident, artefactele ne spun foarte mult despre autorii lor, dar cele cîteva sute de cuvinte oscane, precum şi celelalte care au supravieţuit în inscripţii ne spun la fel de mult – chiar mai mult, deoarece prin ele se aud vocile bărbaţilor şi femeilor care le-au vorbit. Prin cuvintele lor îi putem auzi, prinzînd deodată viaţă: strigăte de furie, şoapte de iubire, rîsete de copii, jalea femeilor. Maatir – mamă; puklum – fiu.
Obiceiul roman de a da un nume şi un prenume s-ar putea să vină de la o populaţie italică numită sabini. Lupta între gladiatori era un obicei funerar creat, probabil, de etrusci şi adoptat de romani, care pînă la urmă au întrevăzut în aceasta o potenţială distracţie. Însuşi numele „Italia“ derivă dintr-un vechi cuvînd sabelic, care iniţial denumea doar extremitatea sudică a Italiei.
„Regionalismul, care şi-n prezent este atît de pregnant în Italia, îşi are rădăcinile iniţiale în diferenţele dintre toate acele grupuri – spune profesorul Nicola Terrenato. Ele reprezintă rădăcinile noastre culturale.“
