Viața lui Nicolae Ceaușescu

(145 voturi, medie 4.04 din 5)

Ridicat în slăvi în cei 24 de ani de domnie, în care ajunsese să personifice România, Ceauşescu – răsturnat şi înlocuit de unii dintre foştii săi baroni – a fost transformat în ţap ispăşitor pentru tot răul făcut românilor. Între aceste două extreme, cine a fost cu adevărat Nicolae Ceauşescu? Foto: Rompres

Drum spre iad e pavat cu intenţii bune

Text: Catalin Gruia

Preambul: Dragă cititorule, aceasta este povestea unui fiu de țăran care visa la o gospodărie îmbelșugată. S-a întâmplat ca el să fie un șef de stat pentru care lumea era un mare sat. În tot ce a făcut, s-a comportat ca un ambițios care, sătul să depindă de vecinii bogați, s-a străduit să-și facă și el un rost. La început părea că va reuși. A construit însă după ureche, repede sau greșit. Cu oamenii lui s-a purtat mai întâi bine, apoi, când au început să nu-i mai iasă socotelile, tot mai rău.

***

Un câine negru lingea din balta de sânge în care zăceau doi bătrânei executați de Crăciun, în Garnizoana Târgoviște. În urma unui proces-mascaradă, un tribunal special i-a condamnat la moarte prin împușcare în decembrie 1989, pentru „crime grave împotriva poporului român“. El a murit pe loc. Femeia și-a dat sufletul un minut mai târziu, după ce căpitanul parașutiștilor din plutonul de execuție a mai descărcat în ea, cu furie, un încărcător. Astfel și-au sfârșit Nicolae și Elena Ceaușescu lungul drum de cinci decenii împreună, după ce, pornind foarte de jos, au acaparat puterea, îmbătrânind la conducerea țării. Ridicat în slăvi în cei 24 de ani de domnie, în care ajunsese să personifice România, Ceaușescu – răsturnat și înlocuit de unii dintre foștii săi baroni – a fost transformat în țap ispășitor pentru tot răul făcut românilor. Între aceste două extreme, cine a fost cu adevărat Nicolae Ceaușescu?

Un puști mărunțel și bâlbâit a plecat de acasă la 11 ani ca să-și găsească un rost la București. Părinții lui, țărani din Scornicești, abia găseau ce să pună pe masă celor 10 copii. Tatăl, Andruța, avea trei hectare de pământ, câteva oi și mai cârpea finanțele familiei din croitorie. „Nu se interesa de copiii lui; fura, bea, sărea la bătaie și înjura...“ – spunea despre el bătrânul preot din Scornicești. Mama era o femeie supusă și muncitoare. Familia dormea pe lavițe întinse pe lângă pereții casei cu două încăperi. Mămăliga era mâncarea de bază.

Nicolae a făcut patru clase la școala din sat. Învățătorul preda într-o sală cursuri simultane, pentru elevii mai multor clase. Micul Ceaușescu nu a avut cărți și adesea mergea la școală desculț. Nu avea prieteni, era nervos și imprevizibil.

Într-un București la acea vreme cosmopolit – primul oraș pe care îl vedea –, Nicolae a tras la sora lui, Niculina Rusescu. A fost curând dus să învețe meserie în atelierul cizmarului Alexandru Săndulescu, membru activ al PCR, care și-a inițiat ucenicul în misiuni conspirative. Nicolae nu s-a adaptat în București. Trecerea dintr-o lume în care nu-și găsea locul (satul natal) într-alta în care tot nu-și găsea locul (orașul) l-a marcat. „Intrarea în mișcarea marginală a comuniștilor a fost soluția lui alternativă de integrare în viața socială“ – spune sociologul Pavel Câmpeanu, autorul cărții Ceaușescu – Anii numărătorii inverse.

Istoricii epocii de aur nu au scăpat niciun prilej de a-l hiperboliza pe „tânărul erou“ ilegalist Ceaușescu, arestat pentru prima oară la 15 ani, care, până la 26, strânsese 7 ani de închisoare. Adevărul e că, în anii ’30, Nicolae era doar un puști neprevăzător și ageamiu. „Nu auzisem nimic despre el“ – a spus Constantin Pârvulescu, unul dintre părinții fondatori ai PCR. Primea misiuni minore de la șefii lui comuniști. De exemplu, în 1934, la Craiova, împreună cu alți trei tineri, au făcut gălăgie la procesul unui grup de comuniști condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe atunci șeful Sindicatului CFR București. Ceaușescu și tovarășii lui au fost arestați și bătuți de poliție. Conform declarațiilor lui Ion Gheorghe Maurer, președintele de mai târziu al Consiliului de Miniștri, Nicolae fusese plătit pentru răspândirea de manifeste și liste de semnături așa cum alții erau plătiți pentru vânzarea ziarelor. Până la jumătatea anilor ’30, Nicolae a călătorit „în misiune“ prin București, Craiova, Câmpulung sau Râmnicu Vâlcea. A fost arestat de multe ori. În dosarul lui de la Siguranță începea să i se contureze un portret de „agitator comunist periculos“ și „distribuitor de materiale de propagandă comunistă și antifascistă“. Prima condamnare: 6 iunie 1936, Tribunalul din Brașov – doi ani de închisoare, plus 6 luni pentru sfidarea curții, 2.000 de lei amendă și un an de domiciliu forțat în Scornicești. Cea mai mare parte a pedepsei a ispășit-o la Doftana. Colegii de închisoare spun că deținutul Ceaușescu era invidios, răzbunător, dur. Dar știa să se bage în sufletul omului. Când a ieșit din închisoare, Ceaușescu nu mai era chiar un necunoscut. A devenit membru în conducerea organizației de tineret a partidului. În țară erau cam 700 de comuniști în libertate (conduși de Pătrășcanu, Foriș, Pârvulescu) plus vreo 200 închiși (generația de grevă a lui Dej); se instaurase dictatura regală, întâlnirile ilegaliștilor erau rare, banii puțini, carnete de membru și cotizații nu existau.

Curând a fost iar arestat și trimis la Jilava trei ani pentru „conspirație contra ordinii sociale“. Ceaușescu și-a petrecut anii războiului în pușcării și lagăre: Jilava (1940), Caransebeș (1942), Văcărești (august 1943), Târgu Jiu (septembrie 1943). Gratiile l-au izolat de ceea ce se întâmpla afară: înțelegerea dintre Hitler și Stalin; certuri interne între comuniști, pierderea Basarabiei și a Ardealului de Nord, tentativa de lovitură de stat legionară, abdicarea lui Carol al II-lea, dictatura antonesciană.

August 1944 a fost un moment de răscruce în destinul său și al României: Ceaușescu a fost eliberat și și-a început urcușul.

Familia comuniștilor români – facțiunea moscovită, generația de închisoare a lui Dej și veteranii ilegaliști – s-a reunit în toamnă într-o casă boierească din Aleea Eliza Filipescu nr. 16 (unde e azi ambasada indiană). Ceaușescu era printre ei. Sub aripa protectoare a lui Dej, al cărui favorit devenise în închisoare, pas cu pas, tenace, încăpățânat, cu un real instinct pentru putere, Ceaușescu s-a zbătut, a lingușit, s-a adaptat, a muncit, s-a ridicat: la 27 de ani, era membru în conducerea UTC și apoi al CC al PMR; la 28 de ani – instructor de partid la Constanța și în Oltenia; la 29 de ani –­­ deputat în Marea Adunare Națională (după ce mobilizase în circumscripția sa electorală, din Olt, trupe motorizate care să-i „convingă“ pe alegători să introducă în urne buletinele de vot completate dinainte de comuniști); la 30 de ani – subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii (unde a început colectivizarea silită); la 31 de ani – ministru adjunct al apărării, șef politic al armatei și apoi general politruc cu specializare la Moscova; la 36 de ani – secretar al CC (un post-cheie în partidele comuniste, ocupându-se de organizarea partidului); la 37 de ani, la cel de-al doilea Congres al PMR, a fost primit ca membru în Biroul Politic, însărcinat cu supravegherea internă de partid a Internelor, Securității, Armatei, Procuraturii și Justiției (s-a folosit de această poziție pentru crearea unui sistem de pile, instalându-și oamenii în posturi-cheie din partid).

5 noiembrie 1957. Un avion IL 14, având la bord o delegație a PMR ce zbura la Moscova pentru a participa la aniversarea Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, s-a prăbușit la aterizare pe Aeroportul Vnukovo, la ora 17,48, din cauza unei erori de pilotaj. Au murit ministrul de externe Grigore Preoteasa și trei membri ai echipajului. Ceilalți pasageri au suferit răni grave. Nicolae Ceaușescu, secretar al CC al PMR, a fost mai norocos. Certificatul medical eliberat la Moscova consemna: „Traumatism al părții externe a hemitoracelui drept și la gamba stângă. Plăgi zgâriate la față, mâini și picioare. Temperatura: 37,3 grade, stare generală satisfăcătoare.“ Dar soarta era cât pe ce să-i joace o festă acestui tânăr ambițios, la numai câțiva pași de cucerirea puterii. Peste câțiva ani, la 19 martie 1965, ora 17,45, când Gheorghiu-Dej și-a dat sufletul înconjurat de echipa de conducere a PMR, Nicolae Ceaușescu a fost primul care s-a aplecat să-l sărute. Cei trei membri veterani ai Biroului Politic, prieteni ai lui Dej, calificați să-l înlocuiască, nu erau potriviți din cauza „originii nesănătoase“: Ion Gheorghe Maurer era german, Emil Bodnăraș – ucrainean, Dumitru Coliu – bulgar. (Conform lui Paul Niculescu-Mizil, fost membru al CC, cele trei condiții forte pentru viitorul conducător erau: să fie român, ilegalist, muncitor). Dorința acestui triumvirat din vechea gardă de a promova un tânăr docil în fruntea unei conduceri colective a convertit defectele lui Ceaușescu în atuuri. Ei au tras sforile pentru juniorul din Biroul Politic, care le părea cel mai ușor de manipulat. La congresul din 19-24 iulie, care trebuia să valideze alegerea Biroului Politic, cei 1.357 de delegați l-au ales pe Ceaușescu în funcția de prim-secretar al CC al PCR. La 47 de ani, Ceaușescu, cel mai tânăr conducător politic din Europa, și-a început mandatul în forță: PMR a revenit la vechiul nume, PCR. După numai o lună s-a schimbat și denumirea țării: România a devenit, din republică populară, republică socialistă. Lunile de miere de la începuturile guvernării acestui tânăr dinamic, care părea modest și tolerant, nu anunțau cu nimic anii de fiere în care avea să sfârșească.

La început, Ceaușescu s-a concentrat cu succes în patru direcții: liberalizarea politicii interne și bunăstare pentru români; mai multă putere pentru sine (sub pretextul reabilitării victimelor din perioada Dej, a tras sforile pentru înlocuirea echipei care îl promovase, și cu care trebuia să împartă puterea, cu tinerii din garda lui);  o ofensivă de seducere a Occidentului, jucând rolul fiului rebel al familiei Pactului de la Varșovia;  atenție să nu supere prea tare URSS.

Românii trăiau mai bine și erau mândri de președintele lor. Frustrați de istorie, ei vedeau în Ceaușescu pe unul de-al lor care vorbește de la egal la egal cu mai-marii lumii. Când a condamnat intervenția militară în Cehoslovacia (din noaptea de 20-21 august 1968), entuziasmul românilor a fost spontan. Actul acesta de sfidare a Moscovei i-a adus respectul întregii lumi.

Dar august 1968 a fost doar vârful aisbergului: Ceaușescu și-a cultivat cu consecvență aura de lider comunist atipic: a fost primul care a stabilit relații diplomatice cu RFG (1967), singurul care nu a rupt-o cu Israelul după războiul celor șase zile (iunie 1967), singurul care permitea cetățenilor săi de origine evreiască să plece în Israel (contra cost – 2.000-5.000 $ pe cap de om, cum avea să dezvăluie mai târziu generalul de securitate Mihai Pacepa); primul președinte român care a vizitat Statele Unite, într-un moment când relațiile URSS-SUA erau extrem de încordate (1970); singurul care a refuzat să se alăture cartelului petrolului, înființat în urma Programului General al CAER (1971), șeful singurei țări din lagărul socialist membră a Băncii Mondiale și a FMI (1972) etc.

 

În mai puțin de un deceniu, România lui Gheorghiu-Dej a trecut, după retragerea trupelor sovietice în 1956, de la servilism față de Moscova, spre o politică externă mai autonomă. Dej și mai târziu moștenitorul său, Ceaușescu, au fost lupi staliniști care au îmbrăcat de nevoie haina proocidentală a unui comunism național-liberal, reacționând la încercarea lui Hrușciov de a reforma blocul comunist. A fost o mișcare de apărare, care i-a făcut populari atât în țară, cât și în străinătate. Occidentul a crezut că găsise în Ceaușescu calul troian al blocului răsăritean și i-a emis un cec în alb pentru aproape două decenii. Unii observatori occidentali exultau, comparându-l cu Kennedy sau prezicând că România va ajunge un fel de Elveție. Faima lui de naționalist îndărătnic, cu un rol special în cadrul Pactului de la Varșovia, i-a deschis aproape toate ușile. Și Ceaușescu s-a dovedit a fi un mediator înnăscut; extrem de tolerant în politica externă (la polul opus față de fanatismul de care a dat dovadă în politica internă), ar fi fost în stare să facă un pact și cu dracul. „Ceaușescu a fost un tiran din punct de vedere politic, un dezastru economic, dar în politica externă a avut sclipiri de geniu“ – spunea Silviu Brucan, fost redactor-șef la Scânteia și mai târziu unul dintre actorii principali ai evenimentelor din 1989. „Deși un incult, era deștept, o deșteptăciune vicleană, țărănească.“

Curând turismul politic în România a devenit o modă. Cel care a deschis sezonul în 1967 a fost Richard Nixon, viitorul președinte al SUA. În același an, Corneliu Mănescu, ministrul de externe român, a devenit președintele Adunării Generale a ONU.

Ceaușescu întorcea vizitele. În 1973 a fost apogeul vizitelor sale în străinătate: Iran, Pakistan, Olanda, Italia, RFG, Iugoslavia, SUA, Vatican, URSS, Maroc, mai multe state din America de Sud.

La Vatican, papa Paul al VI-lea i-a spus (26 mai 1973): „Excelență, rugăm Cerul să binecuvânteze activitatea dumneavoastră, pe care noi o urmărim cu mult interes, și am dori să ne considerați niște umili sprijinitori ai politicii dumneavoastră de independență și suveranitate, pe care o duceți cu atâta consecvență.“

Ceaușescu a strâns un număr considerabil de premii, medalii, ordine, titluri academice, a căror simplă înșiruire ar umple peste trei pagini de revistă. Ele variază de la Legiunea de Onoare Franceză, la Ordinul Leului de Aur al Nassau-lui, din Luxemburg; de la Ordinul Cavalerului Alb Finlandez, la Ordinul Național al Leopardului, din Zair; de la Ordinul Bath Britanic, la o grămadă de ordine Lenin, Marx și Steagul Roșu, din țările comuniste.

A fost contemporan cu șase președinți americani; s-a înțeles cu toți, iar cu Nixon a fost prieten (s-au vizitat reciproc, la Washington și București, de câte două ori).

Și-a cultivat relații bune cu SUA în cea mai mare parte a timpului, probate din 1970, când au fost inundații catastrofale în țară (38 din 39 de județe au fost afectate, 600.000 de oameni evacuați) și americanii au trimis ajutoare în valoare de 11,6 milioane $, și culminând cu 25 iulie 1975, când România a obținut clauza națiunii celei mai favorizate (prelungită anual până în 1988).

Moscova se obișnuise cu grandomania politicii externe a lui Ceaușescu: îl considera probabil un clovn original și inofensiv. Dar el se lua în serios: în iulie 1973, la o întâlnire în Crimeea a șefilor de partide comuniste din Europa de Est, românul profera erezii: cerea colaborarea cu social-democrații (considerați trădători de către comuniști), desființarea celor două blocuri militare – NATO și Pactul de la Varșovia­ –, apăra China în cearta cu URSS, îl critica pe Brejnev că nu face mai mult pentru evitarea unui război nuclear.

Au urmat câțiva ani de destindere internațională și nu a mai fost nevoie de jocul său dublu: Occidentul s-a dezis de Ceaușescu. Între 1974-1976, Ceaușescu a călătorit numai de două ori în Vest. S-au rărit și vizitele occidentalilor în România. În 1974, nu a mai venit nimeni. Simțindu-se trădat de occidentali, Ceaușescu s-a întors spre ruși, de la care avea nevoie de ajutor ca să transforme România într-un stat industrial modern. În august 1976, Erich Honecker, liderul RDG, aflat în vacanță în Crimeea, îi spunea lui Leonid Brejnev, șeful URSS, într-o convorbire particulară: „(Ceaușescu) mă sâcâie să merg să vizitez România. În general, s-a comportat mai bine decât în alte dăți. Asta e bine. Îl legăm din nou în Tratatul de la Varșovia.“

În aceeași perioadă, Ceaușescu s-a orientat spre lumea a treia (Africa, America de Sud, țările arabe). A pozat ­– dovedind instinct politic – în europeanul promotor al independenței naționale. A acordat credite de milioane de dolari, gândite ca investiții viitoare și cooperare în exploatarea bogățiilor subsolului, a exportat produse industriale și armament.

 

Nicolae Ceaușescu a cunoscut-o pe Lenuța Petrescu în 1939, la o manifestare de la Cercul Cultural al Muncitorilor. A fost dragoste la prima vedere; Lenuța era tânără, frumoasă, cu doi ani mai în vârstă decât el, membră a organizației tineretului comunist – răspundea de Sectorul 2 București, sub numele conspirativ  Florica. Șapte ani mai târziu, s-au căsătorit, au avut trei copii (Valentin, Zoe și Nicu) și aveau să rămână împreună 50 de ani. „Erau foarte apropiați, se țineau de mână. Ceaușescu nu ieșea din cuvântul ei, dar și tovarășa se interesa mult de el, dacă a mâncat, dacă are tot ce-i trebuie, dacă e mulțumit. Luau masa în curte și se simțeau bine împreună. Lui îi plăcea mult muzica Ioanei Radu și a Miei Braia și, după ce mâncau, el cânta, jucau table și ea îl mai fura. Zicea tovarășul: «Iar m-ai furat, nu mai joc.» «Hai, Nicule, că nu te mai fur...» Și uite-așa se distrau ei în familie“ – spune Suzana Andreiaș, șefa personalului la reședința de la Snagov a familiei Ceaușescu timp de aproape trei decenii. Lui Ceaușescu îi plăceau șahul, biliardul și voleiul. După versurile pe care le recita pe la congrese, se pare că citea literatură română, și în primul rând poezia lui Eminescu.

La mâncare nu era pretențios și avea gusturi rustice. Filmele le-a descoperit pe la 35 de ani. Era mare fan Kojak și se uita cu plăcere la filme polițiste americane. Toate reședințele lui erau dotate cu o sală specială de proiecție. După 1955, s-a apucat de vânătoare, mai întâi invitat de șefii locali de partid, pe care îi controla la vremea aceea în calitatea lui de membru al Biroului Politic al CC. Din 1965, a devenit o regulă: nicio duminică din sezon fără vânătoare. În 25 de ani, a omorât peste 7.000 de animale.

În 1966, după ce a terminat ASE-ul la fără frecvență, și-a prezentat lucrarea de diplomă: „Probleme alese ale dezvoltării României în secolul al XIX-lea“. Autorul adevărat nu e cunoscut. Din 1968, cuvântările sale au început să fie tipărite. S-a ajuns la Ceaușescu în 33 de volume.

În ultimii 10 ani din viață, a suferit de diabet. Odată cu înaintarea în vârstă, a devenit tot mai fricos. Din 1972, nu mai purta niciun articol de îmbrăcăminte mai mult de o zi. Direcția a V-a a Securității a înființat ateliere de croitorie care produceau numai pentru el: îmbrăcăminte de birou, șepci Lenin, jachete Mao, paltoane de stofă englezească, hanorace vătuite, în stil sovietic, costume de vânătoare în stil german.

Era pedant și obsedat de punctualitate. În fiecare dimineață, la 8 fix, coloana de mașini îl ducea la birou. Lua masa de prânz la ora 13 fix. Folosea gel de duș Badedas și se rădea cu Gillette. Îi plăceau Galbena de Odobești și șampania roze.

 

Între anii 1950-1989, mai ales după 1965, producția industrială a României a crescut de 44 de ori. Paradoxal, motorul principal al acestei industrializări staliniste a fost frica de Moscova. Nikita Hrușciov voia să transforme CAER-ul într-un organism de planificare supranațional. Gheorghiu-Dej a refuzat rolul de grânar al Pactului de la Varșovia care i-ar fi revenit României și a trecut la industrializarea forțată a țării. Ceaușescu a apăsat pe accelerație, beneficiind, din poziția de „cal troian în blocul estic“, de finanțare occidentală (în special din partea SUA și a RFG). Stilul lui autoritar de conducere a transformat România dintr-o țară eminamente agrară într-una care producea în aproape toate ramurile industriale.

În 1973, a permis înființarea de joint-venture cu participare de capital occidental. Din primul an existau 20 de astfel de firme. Volumul schimburilor comerciale cu Occidentul aproape s-a dublat: de la 28% în 1965, la 45% în 1974.

Între anii 1971-’75, România a înregistrat o rată anuală de creștere a PIB-ului de 11,3%, neegalată niciodată. Orașele au devenit șantiere, propaganda nu mai prididea să anunțe inaugurările de fabrici și uzine, apărute ca ciupercile după ploaia de capital occidental.

A fost însă un proces heirupist, de multe ori folosind tehnică depășită, fără să se ia în calcul randamentul sau costul investițiilor ulterioare. Ceaușescu a mizat pe cantitate, nu pe calitate. Era obsedat de ratele mari de investiție ale țării – peste o treime din venitul național –, care pentru el erau „singurul remediu împotriva subdezvoltării“, iar industrializarea – „un factor decisiv pentru păstrarea independenței și suveranității naționale“.

Dar economia nu era rentabilă. Întreprinderile de stat, multe supradimensionate, produceau sărăcie, suferind de bolile economiei planificate, în variantele lor acute, românești: dezorganizare, nepotism, corupție, neglijență, furt.

Rata medie de creștere a PIB-ului în România a scăzut de la 12,9% (între 1971-1975) la 9,6% (1976-1980) și la 1,8% (1981-1982).

Industrializarea galopantă a dus la creșterea cu peste 10%, într-un deceniu, a populației urbane: aproape jumătate din populația de 20 de milioane a României din 1977 trăia la oraș.

Colectivizarea a disponibilizat forța de muncă de la sate, în timp ce industrializarea accelerată a creat cerere de locuri de muncă la oraș. Statul a demarat un amplu program de construcții de locuințe pentru țăranii plecați la oraș în speranța unui trai mai bun. Pentru ei, saltul de la o cămăruță cu masă și lavițe – unde dormeau părinți, copii și bunici –, la apartament cu dormitor, sufragerie, bucătărie și baie a fost real și poate fi considerat una dintre realizările lui Ceaușescu.

S-au construit masiv blocuri: numai între 1981-’85 s-au dat în folosință peste 750.000 de apartamente cu termoficare și apă caldă. În anii 1965-’70, mutarea populației de la sat la oraș, ca efect al industrializării, era considerată un fenomen de dorit. În numai câțiva ani, din cauza dezechilibrelor create de migrație, au început restricțiile pentru cei care voiau să se stabilească în marile orașe.

Industrializarea forțată a înglodat România în datorii. Între 1971-1982, datoria externă a crescut de la 1,2 miliarde $ la aproape 13 miliarde $.

Criza petrolului din 1979-’81 a fost un cutremur pentru această economie clădită pe nisip. În 1982, veniturile comerțului exterior al României au scăzut cu 17% față de anul precedent. Ceaușescu s-a văzut pus în situația de a nu-și putea plăti creditorii occidentali. A fost declarată incapacitatea de plată a țării. Dezgustat de prietenii lui din Occident, Ceaușescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. Era tot o formă de proclamare a independenței naționale, obsesia lui. Șapte ani mai târziu, cu prețul sărăcirii fără precedent a populației, România nu mai avea datorii. (În noul regim democrat, România s-a împrumutat în ultimii 17 ani, ajungându-se în prezent – conform fostul ministru al finanțelor Mihai Tanasescu – la o datorie externă de circa 80 de miliarde de euro).

În 1984 a fost inaugurat Canalul Dunăre-Marea Neagră, după o muncă de nouă ani. Canalul (de 64 km, scurtează drumul către Marea Neagră cu 400 km) avea taxe prea mari ca să poată fi atrăgător pentru navigatori (1 $ SUA pentru fiecare tonă de încărcătură) și pare tot un act de independență, dar față de URSS, cu care România împărțea Delta Dunării.

În 1985, au început lucrările la Casa Poporului, care urma să devină sediul partidului și al guvernului. Arhitectul-șef, Anca Petrescu, avea la dispoziție o echipă de 400 de arhitecți. Au fost rase de pe fața pământului trei cartiere – Uranus, Antim și parțial Rahova – și 17 biserici. Zilnic, peste 20.000 de muncitori lucrau în trei schimburi. În cinci ani, a răsărit ca din pământ a doua clădire, ca mărime, din lume (un volum de 2.500.000 mc), cu peste 7.000 de încăperi, unele cât un stadion. Nota de plată: circa 2 miliarde $.

Grandomania programelor economice, marșul achitării datoriilor, ignorarea nevoilor de consum ale populației l-au împins pe Ceaușescu spre catastrofă.

Politica generoasă din anii 1960-’70 a fost înlocuită cu una de strictă austeritate în anii ’80. Statul la coadă pentru a cumpăra demâncare a devenit o instituție. Clădirile dispuneau de termoficare, dar nu mai era folosită; asistența medicală era gratuită, dar lipseau medicamentele și tehnica, iar medicii luau șpăgi.

Consumul de energie pentru populație a fost redus cu 20% în 1979, 20% în 1982, 50% în 1983 și alți 50% în 1985, de fiecare dată măsurat în funcție de cifrele deja reduse în anii precedenți.

În 1981 s-a reintrodus raționalizarea alimentelor. Existau cartele pentru ulei, lapte, unt și zahăr. Cozi interminabile. Carnea care apărea erau resturi refuzate la export. Între 1985-1988, exporturile de alimente s-au dublat. Ca să mascheze criza de alimente, Iulian Mincu, medicul personal al lui Ceaușescu, a inventat un program de alimentație rațională, motivând că nu e sănătos ca un adult să consume mai mult de 3.000 de calorii pe zi. Din 1983, Ceaușescu a coborât sub recomandările nutriționistului său, stabilind rații anuale pe cap de locuitor: 39,12 kg de carne, 73 kg de lapte și produse lactate, 42,54 kg de cartofi, 66,08 kg de legume, 27,49 kg de fructe. Elevii, studenții, profesorii, soldații au fost obligați să participe la muncile agricole. Din 1984, a început criza energetică: întreprinderile erau închise din lipsă de curent și materii prime; se opreau zilnic curentul și gazele, iluminatul pe majoritatea străzilor, termoficarea; benzina era o raritate; a fost introdusă interdicția parțială de a circula duminica (o duminică – numere pare, următoarea – impare).

În 1985, Mihail Gorbaciov, proaspăt ales secretar general al PCUS, asemăna economia românească cu o „mârțoagă hăituită, mânată de un călăreț crud“. Românii o duceau rău: numai 5% aveau mașină, 19% televizor, 14,7% mașină de spălat, 17,6% frigider. Ceaușescu știa de cifrele economice proaste. După 1989, la o vilă a sa de pe litoral, s-au găsit documente despre ultimele recolte, în dublu exemplar: cifrele reale și cele falsificate pentru propagandă. Conform autorului român de origine germană Richard Wagner, care a părăsit țara în anii ’80, „în jurul lui Ceaușescu se mai găseau doar rude, lachei și criminali dispuși să facă orice. Administrau țara ca niște arendași demenți“.

Cultul personalității înflorea pe măsură ce realitatea se degrada. În 1980, când s-a aniversat anul dacilor, Ceaușescu a fost sărbătorit ca urmaș continuator al lui Burebista. La televizor erau numai două ore de program: între 20-22. Un desfășurător din 26 ianuarie 1987: ora 20 – Știri; ora 20,20 – „Îl slăvim pe conducătorul țării“ – poezii, o antologie de cinstiri; ora 20,40 – Film documentar închinat activității teoretice a tov. Nicolae Ceaușescu; ora 21 – „Cinstire comandantului suprem“, piesă de teatru tv, realizată cu ajutorul ansamblului artistic al armatei; ora 21,30 – Știri, închiderea programului.

În noiembrie 1984, s-a ținut penultimul Congres al PCR. În țară bântuia foametea, iar în sală Nicolae Ceaușescu, întrerupt de ovații – „Ceaușescu-eroism, România-comunism!“ „Stima noastră și mândria, Ceaușescu România!“ –, raporta congresului despre „dezvoltarea puternică a industriei bunurilor alimentare“.

Cultul personalității începuse încă din anii 1970-’73, după vizita în Asia. Inspirat de revoluția culturală a lui Mao Tzedun în China și de doctrina ciuce a lui Kim Ir Sen în Coreea de Nord, Ceaușescu și-a prezentat tezele din iulie 1971, mica lui revoluție culturală „în slujba formării omului nou“, prin care urmărea să transforme România într-un stup coreean. Albinuțele nu au zis nici pâs. Academicianul Constantin Rădulescu-Motru scria în 1910: „Românii au un suflet de turmă și imită ca oile tot ce văd în jur.“ La 25 martie 1974, Ceaușescu a fost ales președinte al RSR, funcție special creată pentru el. Blocul estic nu mai văzuse încă un președinte comunist. Ceaușescu devenise o instituție: era Președintele prin excelență – al statului, al Consiliului de Stat, al Consiliului de Apărare Națională, al Frontului Unității Socialiste, al Consiliului Suprem de Dezvoltare Economică și Socială, al Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv, al Comisiei Ideologice a PCR și al altor comitete și comiții.

În 1968, când a condamnat invadarea Cehoslovaciei, românii l-au aclamat spontan. Imediat, la Congresul al X-lea al PCR, lingușitorii i-au adus omagii pe care le-a respins: „Noi nu avem nevoie de idoli și nici de purtători de steag. Noi nu avem nevoie să facem din oameni portdrapel. Idolul nostru e marxism-leninismul și concepția sa despre lume și viața proletariatului.“

După vizitele în China și Coreea de Nord, și-a schimbat părerea. Alegerea în funcția de președinte a însemnat startul în cursa pentru poate cel mai  nerușinat cult al personalității din Europa. Ceaușescu a ajuns în câțiva ani un idol; nu mai era doar Tovarășul, ci titan între titani, stejar glorios din Scornicești, strategul norocului, garantul bogăției României, soare, măsura tuturor lucrurilor, șoim, Transfăgărășanul sufletului nostru, primul muncitor/ soldat/țăran/miner/ceferist/vânător al țării, atoategânditorul, conducător iubit, zeu pământean, făt-frumos, pisc ce se înalță peste țară, părinte mult-iubit.

Românii, predispuși să accepte forme autoritare de conducere, au participat începând cu 1970, cel puțin formal, la cultul conducătorului. Cultul și-a dezvoltat repede o dinamică proprie, mai întâi un bulgăre mic de zăpadă – nucleul de lingușitori căruia Ceaușescu îi rezistase cu câțiva ani înainte –, care s-a rostogolit vertiginos, alimentat de oportunism și spirit de turmă, până când, în anii ’80, a ajuns la forme extreme, devenind un fel de schizofrenie a întregului popor. Ziua lui de naștere a fost transformată în sărbătoare națională. La fiecare aniversare, apărea câte un Omagiu, greu de kilograme de laude și cântări. „Noi îl iubim că are în inimă nesațul/De a munci, ca țării să-i fie traiul bun./Toți voievozii noștri îi țin puternic brațul/Și toți străbunii șoapte de-nțelepciune-i spun/E om ca fiecare, e om, e om, e omul...“ – scria, în Omagiul la 60 de ani ai lui Ceaușescu, poetul de curte numărul 1 al regimului, Adrian Păunescu, azi senator PSD.

Într-un interviu acordat biografului său francez, Michel-Pierre Hamelet, Ceaușescu definea cultul personalității ce i se organiza în România drept „o problemă de organizare și clarviziune“.

O ultimă zvâcnire: Constantin Pârvulescu, 84 de ani, veteran al PCR, s-a ridicat în plin Congres al XII-lea, în noiembrie 1979, și a spus că nu va sprijini realegerea lui Ceaușescu, reproșându-i că pune interesele personale deasupra intereselor partidului. A fost un accident izolat: conducătorul a fost reales și 80.000 de bucureșteni s-au adunat la un megamiting. Elevii au primit zi liberă, întreprinderile și-au încetat lucrul.

Vizitele prin țară l-au făcut popular pe Ceaușescu în primii ani ai guvernării sale. Apoi, activiștii locali au început să-i construiască sate Potemkin. Înaintea lui, pleca un comando care să machieze realitatea: vaci grase apăreau pe pajiște, brazi pe marginea drumului, mere erau fixate în pom cu sârmă, struguri de plastic completau mesele la expoziții. Tot ce spunea el era luat drept indicație prețioasă și executat întocmai.

De exemplu, prin anii ’80, aflând că occidentalii obțin producții uriașe de porumb la hectar (secretul fiind realizarea unei densități de 50.000-60.000 de plante la hectar), Ceaușescu a transmis sarcina în teritoriu. Într-o toamnă, într-un județ din Ardeal, tovarășul a vizitat o unitate agricolă reprezentativă. Cum pe nicio solă nu se reușise obținerea densității cerute, specialiștii locali au îndesit lotul cu fire de porumb tăiate de pe altă solă. Entuziasmat de explicațiile primite la marginea lanului, unde era dispusă strategic o expoziție de produse, grafice și pancarte, Ceaușescu a intrat în porumb, a depănușat câțiva știuleți și s-a trezit în mână cu unul dintre firele puse de formă. Și-a dat seama de mascaradă, a tunat și a fulgerat pe moment, dar apoi s-a făcut că uită.

Înconjurat de fățarnici, Ceaușescu și-a pierdut simțul măsurii și s-a complăcut tot mai mult în rolul de despot feudal.

Președintele francez Valéry Giscard d’Estaing, care a vizitat România în martie 1979, a găsit un Ceaușescu „arogant, dezagreabil și înconjurat de idioți corupți“. Ceaușescu a trăit toată viața cu teama că toți îl pot trăda. După fuga lui Pacepa, s-a accentuat neîncrederea în colaboratorii apropiați. A recurs la tot felul de soluții: a luat în mâinile lui pârghiile vitale ale partidului, a promovat rude în posturile-cheie. Cu timpul, debarcase mai toți colaboratorii inteligenți și verticali. Lațul puterii se strânsese tot mai mult. Oamenii de încredere, care s-au autoselectat în timp, se întreceau în a-l feri de informații neplăcute. Cabinetul 2, condus de soție, a ajuns să filtreze toate informațiile care ajungeau la el. Încet-încet, s-a instalat la curtea de la București o elită de slugi, care nu au avut curajul să-i spună adevărul nici la sfârșit.

Elena Ceaușescu a devenit numărul doi în stat, primul vicepreședinte-femeie din istoria României. Născută Petrescu la 17 ianuarie 1916, la Petrești, Dâmbovița, fiică de țărani, Elena n-a terminat patru clase, a ajuns la București, unde lucra într-o fabrică de textile când l-a cunoscut pe Nicolae în 1939. Considerată de mulți un Rasputin funest, soția lui Ceaușescu colecționa, ca pe timbre, titluri academice și semnături pe lucrări de specialitate scrise de alții. „Greșeala lui cea mai mare a fost că a ascultat prea mult de mama. Chiar o istorie scrisă acum ar trebui să consemneze că mama a avut o influență nefastă asupra lui“ – spunea fiul Nicu Ceaușescu la Jilava, într-un interviu acordat în 1999 scriitorilor George Galloway și Bob Wylie.

Din 1972, Elena a început să se intereseze de politică. În 1985, a început masiv și cultul personalității ei.

 

După invazia sovietică în Afganistan, din 1979, Ceaușescu a reintrat în grațiile Occidentului. A primit din nou invitații de stat și a fost vizitat. În noiembrie 1980, a plusat la Conferința CSCE de la Madrid, prezentându-și planul pentru o Europă unită, de la Pirinei până la Carpați, o casă comună a Europei fără URSS. În 1982 a murit Leonid Brejnev, conducătorul URSS. I-a urmat pentru doi ani Iuri Andropov, 68 de ani, fost șef al KGB, dur, amator de reforme, care nu îl vedea cu ochi buni pe Ceaușescu. Lui Andropov i-a succedat Constantin Cernenko, 73 de ani, insignifiant, senil, foarte pe gustul românului.

În această perioadă de maximă slăbiciune a Moscovei, Ceaușescu s-a lăsat rugat pentru prelungirea Pactului de la Varșovia, spunând că nici NATO, nici Pactul de la Varșovia nu i se mai par necesare. Mai mult, în 1984 România a fost singura țară din blocul estic care a participat la Jocurile Olimpice de vară de la Los Angeles.

Din păcate pentru Ceaușescu, în martie 1985 a murit Cernenko, înlocuit de dinamicul, reformatorul Mihail Gorbaciov. Era începutul sfârșitului pentru Ceaușescu și lagărul socialist.

În martie 1986, la Moscova, Gorbaciov a prezentat Congresului al  XXVII-lea al PCUS tezele Perestroika și Glasnost. „Acțiunile practice ale organelor de partid și de stat au rămas în urma cerințelor timpului. Indolența, formele și metodele anchilozate de conducere, dinamica redusă a muncii, birocrația crescândă, toate acestea au păgubit puternic activitatea noastră“ – a spus el. A continuat oferind lucrurile pentru care Ceaușescu militase toată viața: „Fiecare națiune să-și aleagă singură calea, să decidă singură soarta teritoriului și a resurselor proprii.“

„Disidentul“ Ceaușescu și-a văzut uzurpat rolul de cal troian. El, care fusese copilul de suflet al Occidentului, s-a trezit căzut într-o dizgrație generală. „Trădat“ de occidentali pentru a treia oară, Ceaușescu le-a întors iar spatele, luptând îndârjit împotriva reformelor care amenințau lumea lui, lagărul comunist. Dar era tot mai izolat. Curând a rămas prieten doar cu celălalt moșneag comunist, Erich Honecker, din RDG. Pentru ei, reformele din Polonia și Ungaria erau un coșmar și au fost singurii care au salutat reprimarea mișcărilor democratice din China în iunie 1989.

Între 25-27 mai 1987, Mihail Gorbaciov și soția lui, Raisa, au venit în România. Li s-a pregătit o primire fastuoasă. Sute de mii de oameni s-au înșirat pe marginile străzii, de la aeroport la reședința pregătită. Pentru ultima seară, soții Ceaușescu le-au pregătit soților Gorbaciov o cină într-o atmosferă destinsă. Bărbații au ajuns să se certe. Ceaușescu i-a spus lui Gorbaciov că ar fi mai bine să lase politica internațională și să se ocupe de problemele interne ale URSS. Gorbaciov i-a reproșat că ține țara într-o stare de frică, după ce a izolat-o de lume.

Tot în 1987 a apărut Orizonturi roșii, o carte de destăinuiri a unuia dintre locotenenții lui Ceaușescu, generalul de securitate Mihai Pacepa. Ronald Reagan, președintele SUA, a numit-o „Biblia mea pentru relațiile cu dictatorii comuniști“. Postul de radio Europa Liberă a transmis în serial romanul Orizonturi roșii, aducând în casele românilor picanteriile din alcovul Ceaușeștilor.

Trădarea lui Pacepa, la 28 iulie 1978, a produs un cutremur în securitate. 90% dintre românii care lucrau în străinătate spionau. Ei trăiau acum în nesiguranță. Ceaușescu turba. Pacepa i-a dat în vileag secretele și l-a descris ca fiind „un pigmeu în stare de continuă agitație, care își schimonosea fața pentru a-și ascunde bâlbâiala, împroșcându-i cu salivă pe cei din jur când vorbea. Întindea mâna inferiorilor cu numai 3 degete flasce, în timp ce ochii lui de viezure îl măsurau pe om de sus până jos.“

Au căzut capete nu doar în Securitate (toți cei care avuseseră legături cu Pacepa), ci și în domeniile conexe. Tot Serviciul de Informații Externe a fost restructurat. Motivul dezertării rămâne neclar, dar se pare că Pacepa a mirosit că urma să fie învinuit de corupție. A fugit în SUA și CIA s-a îngrijit de el.

La 10 martie ’89, New York Times publica Scrisoarea celor 6 comuniști din vechea gardă, în care Constantin Pârvulescu, Gheorghe Apostol, Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Grigore Răceanu și Alexandru Bârlădeanu îi cereau lui Ceaușescu să-și schimbe politica internă. Îi reproșau nerespectarea constituției, programul de sistematizare a satelor, construcția Casei Poporului, represiunea în politica internă, ruinarea economiei naționale. „Complotiștii“ (a căror vârstă medie era de 80 de ani) au fost puși sub arest la domiciliu.

În 25 octombrie 1989, Ghenadi Gherasimov, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe al URSS, a anunțat schimbarea doctrinei Brejnev cu doctrina Sinatra (I did it my way). Evenimentele s-au precipitat în estul Europei: a căzut Zidul Berlinului (10 noiembrie), Todor Jivkov a fost detronat în Bulgaria (10 noiembrie), s-a înființat „Forumul Cetățenesc“ în Cehoslovacia (20 noiembrie). În România, la al XIV-lea Congres al PCR (22-24 noiembrie) era liniște și pace. Discursul de cinci ore al lui Ceaușescu a fost întrerupt de 55 de ori de tovarășii care s-au ridicat pentru a-l ovaționa.

Pe 4 decembrie, Ceaușescu a plecat la Moscova, încercând să se salveze. Gorbaciov nu putea să-l suporte pe românul arogant. „Buzele lui schițau permanent un rânjet superior, care voia să arate partenerului de discuție că îi ghicește gândurile și că nu pune mare preț pe el. Această impertinență și disprețul față de alții, care, în decursul anilor, a luat chiar o formă grotescă, el le transfera, poate fără să-și dea seama, de la curtenii lui la parteneri care, de cele mai multe ori, aveau cel puțin același rang“ – și-a notat Gorbaciov în memorii.

Bătrânul Ceaușescu s-a întors acasă și a început pregătirile pentru apărarea puterii. Planurile pentru înăbușirea unei lovituri de stat, păstrate în sertarul său, erau cunoscute de un cerc restrâns. Lucrul la aceste planuri începuse încă din anii 1970. La două zile după discursul în care condamna înăbușirea Primăverii de la Praga, Ceaușescu s-a întâlnit cu Iosip Broz Tito, care i-a spus: „Dați atenție siguranței d-voastră în România.“ Ceaușescu se temea că rușii vor intra peste el: a cerut case și căi de refugiu, un aparat TFF, ca să se poată adresa poporului din orice loc. În 1970, o unitate specială a Securității a elaborat un plan secret, Rovine IS-70, care prevedea, în caz de extremă urgență, fuga în străinătate. La început, Securitatea supraveghea nomenclatura comunistă și vizitatorii străini. Tentaculele ei s-au extins peste întreaga țară, pe măsură ce Ceaușescu a îmbătrânit și paranoia lui s-a accentuat. În 1965, existau o instalație centrală de ascultare și 11 regionale. 13 ani mai târziu: 248 de stații și 1.000 de instalații mobile. În anii 1980, Securitatea devenise una dintre cele mai temute poliții secrete din lume. În 1989, avea 14.259 de angajați, dintre care 8.159 de ofițeri. Conform lui Pacepa, fiecare ofițer trebuia să aibă 50 de colaboratori (membri ai PCR) și 50 de informatori (din afara PCR). S-a ajuns la supravegherea neîntreruptă a populației, pe fondul colaborării în masă a românilor.

În 1971, după o vizită în China, Ceaușescu a ordonat înființarea unei unități contrainformative speciale, U.M. 0920, a cărei sarcină era să-l protejeze împotriva unei lovituri de stat sovietice. Această unitate a aflat de operațiunea Dnestr, inițiată în iulie 1969, la câteva zile după ce, contrar recomandării Moscovei, Ceaușescu l-a vizitat pe Nixon. Brejnev, iritat de naționalismul lui Ceaușescu, lua în calcul înlocuirea românului. Până în 1978, U.M. 0920 identificase nouă generali din armată și securitate pe care PGU (Direcția Generală I a KGB) voia să-i folosească într-o lovitură de stat împotriva lui Ceaușescu. Conform lui Pacepa, mulți agenți recrutați de Moscova din conducerea PCR pentru operațiunea Dnestr au fost îndepărtați din funcții și apoi rotiți repetat, pentru a nu prinde rădăcini politice, cât și pentru a îngreuna contactarea lor de către ofițerii de informații sovietici. Conform aceluiași Pacepa, cea mai înaltă victimă a U.M. 0920 a fost Ion Ilici Iliescu, unul dintre favoriții lui Ceaușescu. Șef peste imensul aparat de agitație și propagandă al partidului și coordonator al operațiunilor de dezinformare pe plan național, Iliescu era un tânăr inteligent, care studiase patru ani la Moscova, având o pregătire marxistă temeinică. Ion Iliescu și-a primit numele de Ilici după Vladimir Ilici Lenin, pe care tatăl său, un cominternist fanatic, îl idolatriza. Iliescu a preferat – spune Pacepa – să nu raporteze mentorului său aluzia (înregistrată pe bandă) a unui membru al unei delegații „ideologice“, potrivit căreia „Kremlinul ar fi mai fericit cu Iliescu în fruntea PCR“. În versiunea lui Iliescu, Ceaușescu l-ar fi îndepărtat pentru că nu fusese de acord cu „mica revoluție culturală“.

Alte victime ale U.M. 0920: Valter Roman (tatăl lui Petre Roman, viitorul prim-ministru) și Silviu Brucan.

 

Pe 16 decembrie 1989, a început revolta de la Timișoara. 1.000 de oameni s-au strâns în centrul orașului, strigând „Jos Ceaușescu!“. A fost proclamată starea de urgență. În plină criză, Ceaușescu și-a acuzat generalii de la armată și Securitate: „Ar trebui să fiți trimiși în fața plutonului de execuție. Asta meritați, pentru că ceea ce ați făcut voi înseamnă a pactiza cu dușmanul.“ Obosit și dezamăgit, Ceaușescu a amenințat cu retragerea. A urmat un potop de insistențe din partea membrilor CC, care îl implorau să se răzgândească, iar câteva femei au izbucnit în plâns. Până la urmă, Elena l-a convins.

„Bine, mai încercăm o dată, tovarăși?“ – i-a întrebat el pe cei din jur. Înainte să plece în vizită în Iran, a dispus interdicția intrării în țară a oricui nu venea din Coreea de Nord, China sau Cuba, fiind convins că în RDG, Bulgaria și Cehoslovacia au avut loc lovituri de stat cu sprijin din afară. În 17 decembrie, armata a tras în mulțime la Timișoara. A doua zi, a fost instaurat „calmul“, într-un oraș asediat.

Pe 20 decembrie, Ceaușescu a ținut o teleconferință cu prim-secretarii județeni: le-a spus că spionii lucrează la Timișoara, acuzând un consens SUA-URSS cu privire la România. Seara, la televizor, a spus țării despre huliganii de la Timișoara. A doua zi, a convocat un miting la București, la care a promis mărirea salariilor și a alocațiilor. A fost fluierat. Oamenii au ieșit în stradă și în București. Baricade. Armata a tras. Pe 22 decembrie muriseră deja 162 de oameni. A doua zi după mitingul eșuat din București, mulțimea s-a strâns iar la CC, unde soții Ceaușescu rămăseseră peste noapte. Dimineața, ministrul apărării, Vasile Milea, a fost găsit împușcat în biroul său. Ceaușescu a ieșit din nou la balcon, în fața mulțimii. Huiduieli. Generalul Stănculescu, abia numit ministrul apărării, a chemat un elicopter, rugându-și președintele să plece din CC.

„L-am prevenit pe tata că acest moment va veni și că se va întâmpla astfel. Cu o seară înainte de a fi răsturnat, am vorbit cu el aproximativ 15 minute. L-am implorat să facă concesii, să primească o delegație din partea poporului. El asculta, dar nu auzea. Mama mi-a spus: «Nu fi prost.» El asculta întotdeauna prea mult de mama“ – spunea în 1999 fiul Valentin Ceaușescu scriitorilor George Galloway și Bob Wylie.

Filmul regimului Ceaușescu se apropie de un final suprarealist, rola începe să se învârtă tot mai repede. Ceaușeștii au luat liftul spre acoperiș. Ușile s-au blocat înainte de ultimul etaj. Gărzile de corp le-au deschis cu lovituri de armă. S-au cățărat pe terasa CC printr-o fereastră. Au zburat până la Snagov, de unde Ceaușescu a încercat să ia legătura cu guvernul, armata și Securitatea. N-a răspuns nimeni. Au plecat mai departe cu elicopterul. Pilotul i-a avertizat că ar putea fi doborâți. Au aterizat pe șosea, la Titu. Au oprit o Dacie roșie, care i-a dus până în satul Văcărești. Au luat o altă mașină spre Târgoviște. Au oprit la Combinatul de Oțeluri Speciale, unde Ceaușescu voia să vorbească muncitorilor. Nu i s-au deschis porțile. Au plecat mai departe, la Centrul pentru Protecția Plantelor –Târgoviște. A venit un echipaj de miliție, care i-a condus spre inspectorat. Clădirea era înconjurată de o mulțime furioasă. Mașina miliției a fost atacată cu pietre și urmărită. Au fugit din oraș cu cei doi milițieni și s-au ascuns în pădurea de lângă Rățoaia, la 20 km de Târgoviște. Abia seara au fost aduși în clădirea miliției. I-au preluat niște soldați, care i-au dus la cazarmă cu un ARO alb; li s-au dat haine militare și au fost închiși într-o cameră mică și neaerisită. I se spunea încă „tovarășe președinte“, „tovarășe comandant suprem“, dar până și ceaiul i se aducea îndulcit, deși el era diabetic. Ceaușescu fierbea de mânie. Elena îl mângâia ca pe un copil. În prima noapte, au dormit amândoi în același pat, îmbrățișați, șoptindu-și tot timpul ceva.

În zilele următoare, au fost închiși într-un vehicul blindat, TAB (pentru siguranța lor, li s-a spus), unde și-au petrecut și ultima noapte.

Fostul locotenent-major Iulian Stoica (azi maior în rezervă), gardian al Ceaușeștilor în perioada 22-25 decembrie în Garnizoana Târgoviște, povestește într-un interviu TV cum, în ziua de 24 decembrie, Ceaușescu s-a repezit la soția lui (ei de obicei se înțelegeau foarte bine și aveau grijă unul de altul) când a auzit numele protagoniștilor telerevoluției din 1989. (Stoica plecase după ceai și a rămas țintuit vreo 30 de minute în fața televizorului, care arăta lucruri incredibile. Le-a spus că îi văzuse în Studioul 4 pe Mircea Dinescu, Sergiu Nicolaescu, Ion Iliescu etc. Elena, care avea cele mai bune informații de cadre, le făcea caracterizări răutăcioase fiecăruia dintre ei.) Când a ajuns la Ion Iliescu, Ceaușescu s-a ridicat și s-a repezit la Elena: „Tu nu m-ai lăsat. Tu nu m-ai lăsat să fac ce trebuia să fac. O să vezi că acum o să ne termine el pe noi, spionul ăsta sovietic.“

„Era pentru prima dată când ei doi s-au înfruntat și au avut o discuție tare“ – spune Stoica. Tot el afirmă că în noaptea de 24 decembrie a scăpat din patru tentative de ucidere a soților Ceaușescu, ordonate de colonelul Kemenici, în încercarea de a evita procesul penibil de a doua zi.

La două zile după fuga din CC, câțiva din nucleul FSN s-au strâns în jurul lui Ion Iliescu, într-o baie a ministrului apărării, au dat drumul robinetelor ca să nu-i audă cineva și au hotărât ce să facă cu Ceaușeștii. Pe 25 decembrie, a aterizat la Târgoviște un elicopter: a coborât generalul Victor Stănculescu, însoțit de o suită de militari și civili.

Când i-a văzut, Ceaușescu a răsuflat ușurat: „Stai liniștită – i-a spus Elenei –, Stănculescu a sosit!“ Nu știa că acesta, numit de el ministru al apărării cu câteva zile înainte, îl trădase și venise să-i pregătească moartea. Procesul Ceaușeștilor a fost o mascaradă, în care până și avocații apărării s-au întrecut să-i acuze. Cuplul prezidențial a fost condamnat la moarte și pus cu spatele la zidul unui WC din unitate. Andrei Kemenici, comandantul Garnizoanei Târgoviște, între timp avansat general (toți care au contribuit la acest proces-înscenare aveau să fie răsplătiți de noua putere), declara într-un interviu la 10 ani după proces: „Cel mai greu a fost în clipa când i-am văzut pe parașutiști străduindu-se să-i lege pe Nicolae și pe Elena. Ea cerea îndurare și se împotrivea. El nu s-a împotrivit. A suportat umilirea. Îi curgeau însă lacrimi pe obraz. Suspina. Nu, nu mai era Ceaușescu, era doar un om, și când a fost ciuruit de gloanțe, mi-au dat lacrimile. Când a căzut, a strigat: «Trăiască Republica Socialistă România, liberă și independentă!» Nu știu dacă eroii comuniști strigau lozinci în clipa morții, așa cum încerca literatura respectivă să ne facă să credem, dar Nicolae Ceaușescu a murit exact ca în aceste cărți, ca în filme.“

Articolul a apărut în ediția din noiembrie 2007 a revistei National Geographic România.

* Dacă ți-a plăcut acest post s-ar putea sa îți placă și Pribegia unei inimi regale , Cum ne-am pierdut sașii, Neamuri țigănești, Viaţa în Mocirlă

Lui Ceausescu ii placeau sahul, biliardul, voleiul si vizitele in strainatate. Filmele le-a descoperit pe la 35 de ani. Era mare fan Kojak si se uita cu placere la filme politiste americane. Toate resedintele lui erau dotate cu o sala speciala de proiectie. Dupa 1955, s-a apucat de vanatoare. FOTO: ROMPRES

 

Ceausescu a construit masiv blocuri pentru noua clasa muncitoare, venita la oras in speranta unui trai mai bun: numai intre 1981-1985 s-au dat in folosinta peste 750.000 de apartamente. Pe unul dintre santierele lui faraonice, zeci de soldati alearga in martie 1989, langa Piata Muncii. FOTO: ANDREI PANDELE

 

Politica generoasa din anii ’60-’70 a fost inlocuita cu una de austeritate in anii ’80. Existau cartele pentru alimentele de baza. Cozi interminabile. Se opreau zilnic curentul, gazele. Benzina era o raritate. Deasupra: ultima coada la zahar fara cartela, in iunie 1982, la o alimentara din Bucuresti. FOTO: ANDREI PANDELE

 

 FOTO: ROMPRES

 

Vizitele prin tara, precum aceasta, din anul 1969, la Combinatul Petrochimic Arges, l-au facut popular pe Ceausescu in primii ani ai guvernarii sale. Apoi, activistii locali au inceput sa-i construiasca sate Potemkin. Tot ce spunea el era luat drept indicatie pretioasa si executat intocmai. FOTO: ROMPRES

 

Elena Ceausescu (aici – la Taj Mahal, in august 1969, cu Nicolae si fiica Zoe) colectiona titluri academice si semnaturi pe lucrari de specialitate scrise de altii. Din 1982, a devenit primul vicepresedinte-femeie din istoria României si a inceput masiv si cultul personalitatii ei. FOTO: ROMPRES

In 20 decembrie 1984, la Piata Universitatii trec autobuze cu calatori ciorchine pe scari si deasupra cu butelii de gaz care aveau sa ramana mereu goale – o idee a Elenei Ceausescu pentru a economisi benzina. In primavara, tovarasa a cerut inlaturarea buteliilor – sa faca si economie de gaz. FOTO: ANDREI PANDELE

 

Pentru mai multe articole de Cătălin Gruia intră pe http://www.mygeographic.ro/

Share

Comentarii  

 
+2 #38 do 15-03-2014 01:17
acuma e bine ca platesti si analizele la copiil de un an.
Citat
 
 
+3 #37 titusciprian 27-02-2014 15:02
Vreau sa va spun ca Nicolae Ceausescu a fost cel mai tare conducator al Romaniei de pana acum ,istoria o sa fie mereu dar ce ce afacut el pentru Romania este foarte mult . Acesti oameni din ziua de astazi ce au facut au furat tara ,au duso in faliment oamenii au plecat din tara ca nu mai au cu ce trai nu mai am cuvinte nu mai am chef de romania sunt toti hotiiiiiiiii
Citat
 
 
+7 #36 POPA VASILE 21-02-2014 13:14
nemernici, inbogatiti,hoti care au furat tot ce noi parinri vostri, am construit in ani de dupa razboi.Am platit despagubiri de razboi,foametea din 47 construirea tari care era o ruina dupa razboi...Am 80 de ani...La varsta de 17 ani am plecat brigadierul lui DEJ, la iceperea hidrocentralei dela BICAZ..nu am plecat cu forta, asa cum propodavuiesc aste,,,am plecat ca tara avea nevoie de curent 6 luni am muncit pemtru o igsigna de brigadier si o salopeta,,,de care eram foarte mandri...in interventiile citite,multi se plang ca nu aveam libertatea cuvantului...Dragi mei din contra aveam si inca mare...Aveam in ficare luna, sedinte de sindica, de partid, puteai sa spui toate ofurile si erai ascultat si rezolvat ....Acum unde margi la cine sa-i spui ofurile care sunt o groaza...Iesi in strada, bati in farfurii strigi hotiiiii si pe iei ii doare in fund .Iar cu plecarile in lume si atunci se pleca dar cu acte in buna regula GERMANIA ORIETUL MIJLOCIU RUSIA ISRAILUL ERAU PLINE DE ROMANI SI ATUNCI...Acum ,,,milioanele de romani si-au lasat parinti famiili cu copii care se sinucid de dorul parintilor iar batrani asepta in prag privind ,,poate vine baiatul din lume....ROMANIA,,,CONSTRUIA TOT DELA AC LA RACHTA nu aveam nevoi de nimic....ACUM SUNTEM GROAPA DE GUNOI AL EUROPEI AU VANDUT NEMERNICI TOT....DRAGI ROMANI TREZITIVA SUNTEM PE MARGINEA PRAPASTIEI....SI MAI ALES TINERII CARE IES ZECI DE MII IN FIECARE AN DE PE BANCILE SCOLILOR DIRCT ...SOMERI
Citat
 
 
+4 #35 Cristian eu 26-01-2014 15:14
Adevarul e ca au fost vremuri grele, dar si bune, acum sunt vremuri numai grele si avem o viata nesigura, nu stim ce viitor avem, sau ce viitor o sa aiba copiii nostri.
Citat
 
 
+2 #34 as vrea sa mai fie 11-06-2013 05:08
ieu am fost un copil aviam 3 ami an 89 as vrea sa va zic un singur lucru sant umblat peste tot an lumia asta ca sa fac un ban ca sami fac o familie .ceia ce vreau sa zic ,este ca acei oameni care lau omorat pe ciausescu lau facut pt un scop ,pentru a distruge o tara care avia de toate an ia ,mai putina libertate. as dori sa vad cei care ne conduc la ora actuala ce ar face daca ar trebui sa o ia de la zero cum a facut ciausescu nu sant an stare sa faca o strada 1 ,2 nu pot sa faca canalizari an tara 3 au distrus tot ce a facut ceausescu pana an 89 atunci ierau restrictiii acuma se moare de foame .santem mai rau ca si aia de lunia a 3 considerati de alte tari ce fel de tara ie asta ,oare si cu iel ieram la fel gaditiva ,ieu zic ca nu
Citat
 
 
+4 #33 Augustin12 17-04-2013 14:02
De ce nu il putem considera erou?Ca a omorat oameni?Daca omori un om, esti criminal, daca omori un milion de oameni, faci politica, singura lui greseala e ca nu a stiut sa-si joace rolul de dictator pana la capat, cand au iesit tradatorii in strada trebuia sa-i impuste pe toti, aia nu erau oameni, oamenii erau in uzine, aia erau trantori, meritau sa moara toti, o adunatura de lichele. Nu mai ponegriti numele singurului conducator demn al Romaniei de dupa al II-lea Razboi Mondial.
Citat
 
 
+11 #32 john kenedy 10-03-2013 09:00
Nu pot sa inteleg cum unii pot sustine ca acum e mult mai bine, cind Romania practic nu mai exista cu totul, sintem sclavii Europei, nu mai vorbesc ca in tara nu se vede nici o sansa de imbunatatire,corupti a e de departe mai mare ca inainte,despre ce libertate vorbesc unii nu inteleg, despre ce caldura iar nu inteleg, cum poti plati toate aceste servicii din 800RON,cum poti da spaga din salariul asta,sau nu pe spaga se bazeaza totul?Nu mai exista nici o moralitate,valoare are doar cine poate fura mai mult,acestia sint numiti domni, de ceilalti nu le pasa la nimeni!!Personal cred ca multi vorbesc de Germania, nu de Romania!!!
Citat
 
 
-5 #31 Sandu alrox 09-03-2013 23:23
nu putem sa-l scoatem EROU pe unul care a ucis, unul care a adus populatia Romaniei sa manance la cartele, unul care ne oprea lumina, unul care nu VROIA sa vedem lumea din afara cortinei de fier, unul care a participat din plin la masacrarea cremei inteligentei romanesti! nu se poate oameni buni sa.l scoatem erou pe Ceausescu!!!!!!!!!!! !!
Citat
 
 
+21 #30 robert1 15-02-2013 00:23
Azi Romania a ajuns si mai bine decit inainte de 1989 : nu mai exista industrie proprie, nu mai exista agricultura, nu mai sunt lucuri de munca incat romanii trebuie sa plece sa munceasca din greu in strainatate pe munci prost platite si pe care nimeni din tarile de acolo nu vrea sa le faca.Romania a ajuns sa cerseasca imprumuturi cu rate foarte scumpe de la Uniunea Europeena si Fondul Monetar pentru a supravietui.
Citat
 
 
+21 #29 ue 03-02-2013 21:26
aveam 11 ani la revolutie ,din cate imi aduc aminte era mai bine atunci,acuma sunt la 2000km de Romania
Citat
 

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Eşti aici: Istorie Personalitati si evenimente Viața lui Nicolae Ceaușescu