Chiar din dimineaţa zilei de 29 mai 1953, atunci cînd Tenzing Norgay şi cu mine am devenit primii alpinişti care au păşit pe vîrful muntelui Everest, am fost considerat un erou al aventurii.
Adevărul este că sînt doar un neozeelandez simplu, căruia viaţa i-a pus în faţă numeroase încercări. De fapt, uitîndu-mă în urmă, după 50 de ani, atingerea vîrfului Everestului pare, din multe puncte de vedere, mai puţin importantă decît alţi paşi pe care i-am făcut în acest timp - paşi meniţi să îmbunătăţească vieţile prietenilor mei, şerpaşii din Nepal, şi să protejeze cultura şi frumuseţea Himalayei.
Nu că n-aş fi fost încîntat să ajung pe acoperişul lumii. Îmi amintesc momentul în care Tenzing şi cu mine ne-am găsit faţă în faţă cu creasta finală, plină de gheaţă, care ducea spre vîrf. Unii coechipieri anticipaseră că această creastă va fi imposibil de urcat, însă nouă nu ni s-a părut atît de înspăimîntătoare. După ce ne-am montat butelii noi de oxigen, am pornit la asalt. Eu deschideam drumul tăind o serie de trepte în gheaţă, cu pioletul. După aproape o oră, am ajuns la un contrafort de stîncă de 12 metri înălţime, care ne-a oprit înaintarea - o problemă destul de serioasă la aproape 8.840 de metri înălţime. În partea dreaptă, o cornişă de gheaţă, tăiată de o lungă crăpătură, spînzura deasupra peretelui. Dincolo de cornişă, muntele se prăvălea abrupt către Gheţarul Kangshung, cel puţin 3.050 m. O să ţină cornişa atunci cînd voi încerca să o urc? Nu exista decît un singur mod de a afla răspunsul...
Mi-am înfipt colţarii în gheaţa de sub mine şi am reuşit cumva să mă strecor către partea superioară a fisurii din gheaţă, folosind orice priză pe care am putut-o găsi. Pentru prima dată am avut convingerea că o să reuşim să mergem pînă la capăt. Spre dreapta, am văzut un dom de zăpadă rotunjit şi am continuat să tai trepte în sus. În mai puţin de o oră am atins vîrful, de pe care, în orice direcţie, în jurul meu, nu mai era decît cer... Tenzing m-a ajuns din urmă - spre marea noastră uşurare şi bucurie, stăteam pe vîrful muntelui Everest.
În anii care au urmat după ascensiunea noastră, m-am întors de multe ori în regiunea Everestului împreună cu prieteni alpinişti şi am pus bazele unei strînse prietenii cu şerpaşii, petrecînd mult timp la ei acasă, împreună cu familiile lor. Am admirat curajul şi tăria acestor oameni, însă mi-am dat seama rapid cît de multe lucruri le lipseau, cum ar fi şcolile sau asistenţa medicală, lucruri pe care la noi, în Noua Zeelandă, le consideram normale.
