Revista National Geographic: Sa avem grija de planeta!

Aviatorii americani şi români s-au luptat dur pentru petrolul României în Cel de-al Doilea Război Mondial. Una dintre ciocniri şi-a găsit însă un epilog emoţionant.

Vântul îmi suflă în faţă în timp ce privesc afară pe fereastra mitraliorului unui bombardier B-24 Liberator. Ne aflăm la 4.000 de metri deasupra vastelor câmpii din Wyoming, iar cele patru motoare în stea emit un bâzâit continuu, un zgomot uşor de recunoscut pentru oricine a trecut prin Cel de-al Doilea Război Mondial. Acesta e ultimul B-24J funcţional, deţinut de Fundaţia Collings, din Stow, Massachusetts.

Mă aflu la bord împreună cu fiul meu, Nicholas, care lucrează la un film documentar despre bătăliile aeriene din Cel de-al Doilea Război Mondial. Amândoi dorim să înţelegem mai bine ce însemna să fii aviator.

Spaţiile sunt strâmte. Există şase posturi pentru arme. Unul e o mică sferă metalică, turela mitraliorului, care stătea ore întregi înghesuit sub burta avionului, gata să tragă asupra inamicului. Un membru al echipajului îl ajută pe Nicholas să se strecoare înăuntru.

Când se deschid uşile calei de bombe, simt un curent puternic şi privesc în jos, la peisajul în mişcare. Dintr-un motiv sau altul, asta mă sperie mai puţin decât fragilitatea structurii metalice a avionului. Toate aceste circuite hidraulice, cabluri lăsate la vedere, rezervoare de oxigen şi rastele pentru bombe te fac să realizezi cât de vulnerabil era echipajul de opt-zece oameni, atunci când inamicul deschidea focul. În SUA, în timpul războiului au fost produse peste 18.000 de asemenea avioane – câte unul la fiecare 55 de minute. Au zburat în nenumărate misiuni pe deasupra Asiei şi Europei, inclusiv a României. Într-acolo ne îndreptăm pentru a afla mai multe despre războiul din spaţiul ei aerian.

În 1941, România era al cincilea mare producător de ţiţei din lume, după SUA, Uniunea Sovietică, Venezuela şi Irak.

Un avantaj care putea deveni şi un blestem. Câştigurile au fost imense pe timp de pace, până când Germania a rechiziţionat petrolul pentru a-şi alimenta maşinăriile de război, mai întâi în prima şi apoi în cea de-a doua conflagraţie mondială, silind România să colaboreze în noiembrie 1940 şi sprijinind ambiţia dictatorială a generalului Ion Antonescu. Acesta l-a şi surghiunit pe neexperimentatul rege Mihai, în vârstă de 22 de ani, în zona ceremoniilor formale. În scurt timp, şaizeci la sută din producţia anuală de 65 de milioane de barili a României era destinată uzului Axei, acoperind o treime din consumul de ţiţei al Germaniei – „aurul negru al lui Hitler“.

Rafinăriile de petrol erau atât de vitale pentru armatele lui Hitler, încât premierul britanic Winston Churchill şi preşedintele SUA Franklin D. Roosevelt le-au considerat ţinte strategice prioritare. Punctul central era la Ploieşti. Pentru a opri fluxul de ţiţei, 6.700 de bombardiere aliate B-24 şi B-17 au venit în misiuni în România între 1943 şi 1944. Două mii cinci sute de aviatori au căzut victime ale raidurilor şi peste o mie au fost luaţi prizonieri.

Text: Dan Dimăncescu

Vezi articolul complet în revistă