Medicina legală modernă şi imagistica de nivel înalt redeschid străvechiul caz al băiatului-faraon al Egiptului, oferind noi indicii în legătură cu viaţa şi cu moartea sa.
Un vînt furios s-a iscat, stîrnind vîrtejuri fantomatice de praf, atunci cînd regele Tut a fost luat din locul lui de odihnă din vechiul cimitir egiptean, cunoscut sub numele de Valea Regilor. Nori pîntecoşi şi întunecaţi se petrecuseră toată ziua pe cerul deşertului, iar acum
ascundeau stelele cu un cenuşiu funerar. Era 6 după-amiaza, pe 5 ianuarie 2005. În cîteva momente, cea mai celebră mumie a lumii avea să alunece, cu capul înainte, într-un scaner pentru tomografii computerizate (CT), adus aici pentru a cerceta misterele medicale persistente ale acestui tînăr stăpînitor puţin înţeles, care a murit cu mai bine de 3.300 de ani în urmă.
Întreaga după-amiază, obişnuitul şir de turişti din toată lumea coborîseră cam 8 metri sub pămînt, în mormîntul strîmt, tăiat în piatră, pentru a-i aduce omagii.
După ce valea a fost închisă pentru public, în amurg, egiptologii în blugi şi muncitorii în robe lungi şi turbane s-au apucat de lucru. Strigînd instrucţiuni şi încurajări peste zgomotul făcut de aerul proaspăt pompat în mormînt, au legat rapid cu frînghii capacul sicriului la cap şi la picioare şi l-au ridicat din sarcofag. După o pauză, în care au repoziţionat frînghiile, au scos o cutie simplă de lemn. Înăuntru, aşezate pe un pat de vată şi muselină îngălbenită, zăceau rămăşiţele funerare ale regelui Tutankhamon: un chip senin, cu o cicatrice pe obrazul stîng, un piept bombat, braţe şi picioare scheletice, toate înnegrite de răşinile turnate în timpul riturilor de înmormîntare.
„Mumia este într-o condiţie foarte proastă, după intervenţia lui Carter din anii 1920“ – a spus Zahi Hawass, secretar general al Consiliului Suprem al Antichităţilor din Egipt, în timp ce se apleca deasupra mumiei pentru o primă privire atentă. Carter – adică Howard Carter – a fost arheologul britanic care, în 1922, a descoperit mormîntul lui Tut, după ani de căutări zadarnice. Conţinutul său, deşi jefuit la repezeală în antichitate, era surprinzător de complet. Obiectele rămîn cea mai bogată colecţie regală descoperită vreodată şi au devenit parte din legenda faraonului. Uimitoarele artefacte din aur, a căror eternă strălucire era menită să garanteze reînvierea, au provocat senzaţie la momentul descoperirii şi încă li se dă cea mai mare atenţie. Dar Tut a fost înmormîntat şi cu lucruri de fiecare zi pe care le-ar fi vrut în viaţa de apoi: jocuri, un brici de bronz, lenjerie de in şi lăzi de alimente şi vin.
După luni de inventariere atentă a comorilor funerare ale faraonului, Carter a început să studieze cele trei sicrie aşezate unul într-altul. Cînd l-a deschis pe primul, a găsit un giulgiu decorat cu ghirlande din salcie şi frunze de măslin, ţelină sălbatică, petale de lotus şi albăstrele, dovada decolorată a unei înmormîntări în martie sau aprilie. Cînd, în cele din urmă, a ajuns la mumie, a dat de necaz. Răşinile rituale se întăriseră, cimentîndu-l pe Tut de fundul sicriului său de aur masiv. „Nu puteau fi îndepărtate prin folosirea unei forţe acceptabile – scria mai tîrziu Carter. Ce era de făcut?“
Soarele poate lovi ca un ciocan în acest loc atît de sudic al Egiptului, iar Carter a încercat să-l folosească pentru a înmuia răşinile. Timp de cîteva ore, el a lăsat mumia afară, în soarele dogoritor, care a încălzit-o la 65 de grade Celsius. Nu s-a clintit nimic. Cu detaşare ştiinţifică, Carter a relatat că „materialul întărit a trebuit să fie desprins cu dalta de sub membre şi trunchi, înainte de a putea ridica rămăşiţele regelui“.
Comentarii
RSS pentru acest articol.