Din cristelniţă până la râul sfânt care ne primeşte cenuşa, apa e o binecuvântare a vieţii.
Dacă aş fi chemat/ Să clădesc o religie/ De apă m-aş folosi“– scria poetul englez Philip Larkin în 1954 – şi multe religii aşa procedează. Apele – explica istoricul religiilor Mircea Eliade în anii ’50 – sunt „izvorul şi originea, matricea tuturor posibilităţilor de existenţă; ele precedă orice formă şi susţin orice creaţie.“ Aşa stau lucrurile de la începutul lumii şi, după cum spun legendele, chiar dinainte. Geneza spune că lumea a fost creată de un Dumnezeu care a făcut „o tărie în mijlocul apelor“. Babilonienii credeau că lumea e făcută dintr-un amestec de apă dulce şi sărată. Indienii pima spuneau că Pământul-Mamă a fost fecundat de o picătură de apă. Un alt arhetip legat de apă este potopul care distruge o întreagă civilizaţie, întâlnit în culturile ebraică, greacă şi aztecă. Trupul poate fi însetat. La fel şi spiritul. „Trebuie să locuiesc lângă un lac“ – scria psihiatrul elveţian Carl Jung, care a plonjat în adâncurile psihicului şi a echivalat apa cu subconştientul. „M-am gândit că nimeni nu poate trăi fără apă.“ De la venirea pe lume, într-un torent de lichid amniotic, până la spălarea rituală a mortului (taharah în iudaism, ghusl almayyit în islamism), apa curge prin vieţile noastre, trasând o linie între sacru şi profan, între viaţă şi moarte. Ne învăluie, ne cufundă, ne mângâie, ne stropeşte – şi binecuvântările curg, adânci şi largi precum apa Iordanului din Scriptură, făcătoare de minuni ca izvorul din Lourdes, catartice precum lacrimile. —Cathy Newman.
