Într-o oază de pe Drumul Mătăsii, mii de imagini ale lui Buddha îi încântă pe cercetători şi turişti deopotrivă.
Scheletele umane erau făcute morman, ca nişte marcaje pe nisip. Lui Xuanzang, călugăr budist care călătorea pe Drumul Mătăsii în anul 629 d.Hr., oasele albite îi reaminteau de pericolele care îl pândeau pe artera vitală pentru comerţul, cuceririle şi ideile lumii. Furtunile de nisip din deşertul de dincolo de frontiera apuseană a Imperiului Chinez îl lăsaseră pe călugăr dezorientat şi la un pas de leşin. Aerul fierbinte îi amăgea ochii, torturându-l cu viziuni ale unor armate profilate ameninţător pe dune. Dar mai înfricoşători erau bandiţii care îşi fluturau săbiile, vânând caravanele încărcate cu mătase, ceai şi ceramică trimise spre Apus, dar şi cu aur, nestemate şi cai, spre Răsărit şi Changan, capitala dinastiei Tang.
După cum scrie Xuanzang în celebrul lui jurnal de călătorie, ce l-a ţinut în viaţă a fost un alt bun preţios purtat pe Drumul Mătăsii: budismul însuşi. Şi alte religii au călătorit de-a lungul aceluiaşi traseu – maniheismul, creştinismul, zoroastrismul şi, mai târziu, islamismul –, dar niciuna nu a influenţat China atât de puternic ca budismul, a cărui migraţie din India a început cândva în primele trei secole d.Hr. Textele budiste pe care Xuanzang le-a adus din India şi pe care le-a studiat şi tradus timp de două decenii aveau să stea la baza budismului chinezesc, contribuind la expansiunea acestei religii. Spre sfârşitul călătoriei sale de 16 ani, călugărul s-a oprit în Dunhuang, o oază prosperă de pe Drumul Mătăsii, unde un amalgam de oameni şi culturi diferite făurea una dintre marile minuni ale lumii budiste: peşterile Mogao.
Ţâşnind dintre dunele sculptate de vânt, la aproximativ 19 km spre sud-est de Dunhuang, un arc de stânci coboară abrupt mai bine de 30 de metri, către albia mărginită de plopi a unui râu. La jumătatea secolului al VII-lea, aceste stânci lungi de un kilometru şi jumătate erau perforate de sute de grote. Aici veneau pelerinii să se roage pentru a reuşi să traverseze în siguranţă temutul Deşert Taklimakan – sau, în cazul lui Xuanzang, ca să aducă mulţumire pentru o călătorie încununată de izbândă. În interiorul peşterilor, monocromia lipsită de viaţă a deşertului ceda locul unei exuberanţe de culori şi mişcare. Mii de buddha străluceau în toate nuanţele pe pereţii grotelor, cu robele scânteind de aurul din import. Apsara (nimfe ale paradisului) şi muzicieni celeşti pluteau pe tavane, în robe străvezii din lapislazuli, aproape prea delicate ca să fi fost pictate de o mână de om. Alături de imaginile diafane din Nirvana, apăreau detalii pământeşti cunoscute oricărui călător de pe Drumul Mătăsii: neguţători din Asia Centrală, cu nasuri lungi şi pălării pleoştite, înţelepţi indieni în robe albe, ţărani chinezi lucrând pământul.
Când Xuanzang a trecut prin Dunhuang, nu avea de unde să ştie că acele sutra budiste traduse de el urmau să-i inspire pe artiştii peşterilor Mogao secole de-a rândul. La fel, nu avea cum să ştie că, după mai bine de 1.200 de ani, opera lui avea să conducă la redescoperirea, prădarea şi, în cele din urmă, la protejarea grotelor. Tot ce putea vedea călugărul era că acolo, într-un deşert de la marginea imperiului, credinţa budistă era deja transformată, cu fiecare tuşă de pensulă.
Chinezii le spun Mogaoku, sau „peşterile fără egal“. Dintre cele aproape 800 de peşteri dăltuite în stâncă, 492 sunt decorate cu fresce măiestrite pe mai bine de 46.000 de metri pătraţi – cam de 40 de ori cât în Capela Sixtină. Interioarele sunt împodobite şi cu peste 2.000 de sculpturi, unele numărându-se printre cele mai frumoase din epoca lor. Până acum un secol şi ceva, când o întreagă succesiune de vânători de comori au sosit aici străbătând deşertul, o încăpere rămasă ascunsă a păstrat zeci de mii de manuscrise străvechi.
Indiferent că o luau pe ruta nordică, mai lungă, sau pe cea sudică, mai dificilă, toţi călătorii ajungeau la Dunhuang. Caravanele soseau încă rcate cu mărfuri exotice, care evocau ţinuturi îndepărtate. Dar cele mai importante bunuri erau totuşi ideile – artistice şi religioase. Nu e de mirare că pictorii din Mogao au infuzat frescele cu numeroase elemente străine, de la pigmenţI până la metafizică, demonstrând care era cel mai extraordinar dintre toate importurile aduse pe Drumul Mătăsii. „Peşterile sunt ca o capsulă a timpului pentru Drumul Mătăsii“ – spune Fan Jinshi, directoarea Academiei Dunhuang, care supervizează lucrările de cercetare şi conservare, dar şi activităţile turistice din sit.
Astăzi, Orientul şi Occidentul se întâlnesc din nou la Dunhuang – de această dată pentru a salva grotele de ceea ce ar putea fi cea mai mare ameninţare din istoria lor de 1.600 de ani. Frescele de la Mogao au fost dintotdeauna fragile, un strat extrem de subţire de vopsea, prins în lupta corozivă dintre rocă şi aer. În ultimii câţiva ani, picturile s-au confruntat însă cu un atac combinat: forţele naturii, plus o creştere rapidă a numărului de turişti. În încercarea de a conserva capodoperele de pe Drumul Mătăsii, dar şi de a controla impactul turiştilor, Fan a cerut ajutorul unor echipe de experţi din Asia, Europa şi Statele Unite. Este o colaborare culturală care aminteşte de istoria glorioasă a peşterilor – şi le-ar putea asigura supravieţuirea.
Una dintre culmile creaţiei Mogao a fost atinsă în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, când China respira deschidere şi forţă. Drumul Mătăsii se dezvolta uimitor, budismul înflorea, iar Dunhuang se supunea capitalei chineze. Pictorii din timpul dinastiei Tang au etalat un stil încrezător, acoperind pereţi întregi cu poveşti budiste minuţios detaliate. Regatul de Mijloc avea ulterior să se izoleze de restul lumii în timpul dinastiei Ming, în secolul al XIV-lea.
Spre sfârşitul secolului al X-lea, importanţa Drumului Mătăsii începuse să pălească. Noi peşteri aveau să fie săpate şi decorate, inclusive una cu fresce tantrice, cu mare încărcătură sexuală, terminată în 1267, în timpul Imperiului Mongol întemeiat de Genghis-Han. Dar pe măsură ce se deschideau noi rute maritime şi se construiau corăbii tot mai rapide, caravanele rămâneau tot mai mult de domeniul trecutului. În plus, China a pierdut controlul asupra unei mari porţiuni din Drumul Mătăsii, iar islamismul îşi începuse deja lunga migraţie peste munţi, plecând din Asia Centrală. La începutul secolului al XI-lea, mai multe dintre aşa-numitele regiuni vestice (parte din Xinjiangul zilelor noastre, în extremitatea de vest a Chinei) se convertiseră deja la islam, iar călugării budişti aşezau zeci de mii de manuscrise şi picture într-o mică încăpere lăturalnică dintr-o grotă Mogao mai mare.
Răspândirea artefactelor Mogao prin muzeele de pe trei continente a dat naştere unui nou domeniu de studiu, „dunhuangologia“, iar astăzi cercetători din întreaga lume fac eforturi să păstreze intacte comorile de pe Drumul Mătăsii.
Text: Brook Larmer
