Revista National Geographic: Sa avem grija de planeta!

Viata, asa cum este, dintr-un sat tipic romanesc, o patrie in mic unde se intampla totul si deopotriva nimic, iar rutina zilnica devine ritual sacru.

Text: Voicu Bojan

Vesnicia

Se zice ca vesnicia s-a nascut la sat, iar eu cred ca Maguri e satul acela, poate si pentru ca e mai aproape de cer.

Dar nu vorbim aici de o vesnicie apasatoare, demna de o cultura mare, ci de una de-a noastra, in registru minor, mai degraba zglobie, adaptata perfect unei Romanii contemporane, "o tara trista, plina de umor".

Pastrand proportiile, avem de-a face cu o lume arhetipala, cu o patrie in mic, un loc unde se intampla totul si deopotriva nimic, unde rutina zilnica devine ritual sacru, un spatiu al povestii care evoca ingredientele tipice oricarui sat.

Avem asa: pe de-o parte, linistea, simplitatea vietii, incremenirea temporala, naturaletea relatiilor umane, frumusetea peisajului, farmecul povestilor si pasivitatea mioritica in fata destinului.

Iar pe de alta, avem descurcatul general (fac si dreg, dar numai ei stiu cum), smecheritul tipic taranilor (iti toarna in urechi doar ce vrei sa auzi), un anume primitivism comunitar (animozitati istorice, neintelegeri marunte, greutatea de a se mobiliza in folosul comunitatii) si, in fine, sportul preferat - smiorcaiala nationala (se plang mereu de toate, mai ales de economie si de politica, dar altfel se strecoara cumva laturis prin viata, eschiveaza cu maiestrie dezastrele, merg inainte si o duc binisor, nici prea-prea, nici foarte-foarte, ca tot romanul de rand, care, chipurile, este lefter, insa bani de-o bere tot mai are).

Sunt convins ca, asa cum exista suflete-pereche, exista si locuri-pereche. Eram doar un pustan de vreo cincisprezece ani cand, cu parul incalcit de vant si cu limba neagra de la afine, am dat intamplator peste satul ce se dezvaluia treptat privirii, pe masura ce urcam, dincolo de Dealul Mieilor.

Casele micute de lemn, imbracate in sindrila, erau ca de jucarie; risipirea lor pe platou parea facuta de un arhitect genial; nu se auzea niciun zgomot, doar vantul; mirosea a fum de lemne si a fan; de jur imprejur, cat vedeai cu ochii, erau paduri nesfarsite de brazi, iar in departare se itea varful Vladeasa.

Lumina era ireala, iar gardurile de scandura, ce delimitau grafic totul, au pus capac - am stiut atunci ca mi-am gasit locul-pereche, locul in care ma voi intoarce mereu, pana la sfarsit.

Geografia

Intr-un catun mai izolat al satului Maguri, in Robesti, a fost odata un om care ramasese cocotat intr-un copac inalt, fiindca vantul ii trantise scara.

Cum vecinii lui erau toti plecati care incotro, l-a strigat pe un alt om de pe muntele vecin, Muntele Rece, sa vina sa i-o puna la loc.

Dupa vreo sase ore de coborat si urcat din deal in vale si apoi iar in deal, calm, acesta a aparut si l-a ajutat sa coboare. Nu se intalneste munte cu munte, dar om cu om - da.