Fata nevazuta a paradisul pierdut al lui Cioran. Primele file din biografia filozofului roman - Satul Rasinari si socul rupturii de locurile natale.
Text: Ana Dumitrescu
Hai, Aurel, hai la gropar, sa vad daca nu cumva o sa dezgroape un cadavru" - rade Emil catre fratele lui. Un craniu se rostogoleste pe drumul in panta ce duce la cimitir. De acolo, se poate admira o priveliste impresionanta a Rasinariului, un satuc din Transilvania, si a dealului Coasta Boacii, in apropiere de Sibiu.
Jocul preferat al lui Emil este fotbalul. Pe post de minge, prefera craniile. Suntem la finele anilor 1910, iar acest copil e Emil Cioran (1911-1995), filosoful pesimist. "De cate ori nu i-am tinut companie groparului! Nici nu-ti inchipui cat de adanc mi s-au intiparit in minte toate imaginile astea: s-a interpus intre mine si ele, fara sa le umbreasca insa, o perioada imbecila, din acelea de care-ti este rusine ca le-ai trait" - isi amintea Cioran, care s-a format la Rasinari.
Chiar de aici, dintre amintirile sale, printre jocurile copilariei, Coasta Boacii si acest eden, Emil isi va extrage seva inspiratiei. Spre acest loc isi va intoarce privirea, pana la sfarsitul vietii, spre ceea ce el numeste "paradisul pierdut". Ica Cioran sta la masa, la ea acasa, intr-un mic apartament din Sibiu. E o doamna in varsta, cu parul vopsit blond, amabila si apasata de mostenirea ramasa in intregime pe umerii ei, caci nici Aurel, sotul ei, nici Emil nu au avut copii.
Casa ei, in afara de mobilele familiei Cioran, este plina de carti, fotografii si hartii. Imi ofera o cafea si, in cele din urma, accepta sa vorbeasca despre ea, despre Emil si Aurel. Mai intai despre ea, care a fost sa verifice dosarele de la Securitate si a aflat ca a fost mult timp urmarita, singura ei vina fiind aceea ca a facut parte din familia Cioran, Emil fiind considerat de fostul regim ca periculos pentru tara. Numele de cod al Icai era Cici.
In rapoartele Securitatii, o vedem intr-o fotografie langa masina sa, citim ca se intalneste cu mai multi prieteni. Departe de orice complot, ii place, pur si simplu, sa joace bridge... Fara vreun mister, duce o viata ordonata, fapt care, de altfel, a scutit-o de neplaceri. Se vede ca e obisnuita sa vorbeasca despre acel Cioran pe care il cunoaste toata lumea, de imaginea publica, de fatada pe care a afisat-o.
Ceea ce e interesant este tocmai sa aflam reversul medaliei, acea parte din fiinta lui care a culminat in atat cinism si pesimism. Incepe sa povesteasca.
Mai intai, sfarsitul vietii lui Cioran. Acel sfarsit din mansarda pariziana unde locuia si care, poate, i-a adus paradisul pierdut si atat de mult cautat. Scoate un album de fotografii cu Cioran, il rasfoieste, defileaza portretele, Dieppe si plajele sale interminabile, unde ii placea sa se plimbe. Cu toate acestea, in mintea lui niciun peisaj nu putea lua locul celui din copilaria sa.
Ne vorbeste despre ultimele iubiri ale lui Cioran, de Simone Boué, care i-a stat mult timp alaturi, fidela partenera a unui barbat nu intotdeauna fidel, de vizitele la Paris. Si, depanand firul timpului, ajunge sa vorbeasca despre copilarie. Emil Mihai Cioran s-a nascut la 8 aprilie 1911 la Rasinari, dintr-un tata preot, Emilian Cioran, si Elvira Cioran, nascuta Comaniciu, atee. Din venirea lui pe lume, Emil a facut o veritabila cugetare: „Stiu ca nasterea mea e o intamplare, un accident hilar, si totusi, cand uit de mine, ma port ca si cum ar fi un eveniment capital, indispensabil mersului si echilibrului lumii“ – scrie in Despre neajunsul de a te fi nascut.
