Revista National Geographic: Sa avem grija de planeta!

O comunitate izolata de fosti oameni liberi ai padurii isi cauta identitatea. Cu securea, pusca si baltagul, aproape complet izolati, hutulii si-au castigat pe merit faima de oameni ai padurii, salbatici, mandri si orgoliosi din fire, un fel de amerindieni europeni, creatori ai unei rase de cai cu calitati remarcabile. Text si foto Marian Chiselite.

Text: Marian Chiselite

Ma grabesc sa imbrac camasa alba, altfel risc sa petrec o noapte alba, intre cearsafuri albe, cu spatele negru, ars de soarele torid al verii. Misc sapa cu indemanare printre randurile de porumb ce urca la deal in siruri lungi, asemeni soldatilor verzi, de plastic, de pe frontul de mult inchis al camerei de joaca. Prasim si e cald, mult prea cald. in spate, bunicul se impiedica si scuipa printre dinti un „Sanama bitch“.

Barbarismele sale, fara sens pentru consatenii lui, intraductibile chiar si pentru el, aduc briza Lacului Michigan pe dealurile noastre. Bunicul suduie asemeni tatalui sau, bucovineanul intors acasa dupa sapte ani truditi in macelariile orasului Chicago sau in aglomeratele porturi ale Marilor Lacuri.

Cel care traversase Atlanticul pentru o paine mai alba decat cea de la granita Imperiului Austro-Ungar ravnea la un pamant al lui. Nu dorise sa devina carne de tun pentru imparatul de la Viena atunci cand Europa se pregatea de Marele Razboi. A trecut prin portul Le Havre, s-a rugat intr-o bisericuta de lemn, a cantat in fiecare seara „Tricolorul“ alaturi de alti romani. Familiei sale i-a trimis periodic dolari, schimbati cu grija la magazinul din sat, dintr-un cos mic, impletitura de rachita. A trait o viata aparte.

Ai putea chiar sa spui ca, asemeni oricarui imigrant, a trait mai multe vieti. in familie se stiu mai putine despre un alt strabunic, Gheorghe, zis Rusu sau Galitianu. Si-a facut aparitia intr-o buna zi sub dealurile Botosanilor, avand hainele de pe el drept singura avutie.

Fara a fi rus, ucrainean sau polonez, vorbind o limba greu de recunoscut, s-a insurat prin partile locului si a luat numele de fata al nevestei. A invatat romaneste si doar rugaciunile le mai rostea in ciudatul idiom, sub privirile uimite ale nepotilor.

Acum zece ani, cand m-am vazut calator in apusul Obcinelor Bucovinei, gandurile nu-mi erau la acest uitat stramos al meu. Totusi, dupa primul periplu in patrulaterul format de localitatile Carlibaba, Izvoarele Sucevei, Brodina si Moldovita, o intrebare parea sa capete sens in calatoria mea: sa fi fost hutul strabunicul meu fugar?

In acea noapte de iarna a anului 1999, nici caldura camerei, nici rugamintile domnilor de la Bucuresti, inzapeziti cu o zi inainte in padure, nici autoritatea aproape parinteasca a sefului de herghelie, Varvaroi, nu m-au convins sa renunt la hotararea luata pe loc de a cobori cu Dumitru Vovc, de la Lucina, spre Izvoarele Sucevei, o veche asezare hutula de langa granita cu Ucraina. in scurt timp, lumina lunii alunga umbrele noastre pe zapada, iar cand drumul incepea sa-si faca loc prin padure, ascultam intamplarea cu lupi din copilaria sa.