In Mexic, realitatile dure ale vietii au creat sfinti, profane, care stau acum alaturi de icoane.
E ţinutul cunoscut sub numele de El Niño, sau Piciul, a fost închis la Centrul pentru Aplicarea Consecinţelor Legale ale Infracţionalităţii în urmă cu nouă ani şi jumătate. Înalt şi greoi, cu un zâmbet tâmp, copilăros, pare că n-a crescut deloc, deşi amintirea faptelor sale ar încărunţi pe oricine. Abandonat de tată la şapte ani şi crescut de bunicii din partea mamei, avea 20 de ani când a comis crima care l-a aruncat în această închisoare din partea de nord a Mexicului. Amicul lui, Antonio, îmbrăcat îngrijit, ager, iute şi cu ochi mari, a fost băgat în aceeaşi celulă, fiind acuzat de răpire. „Suntem prieteni de atunci“ – spune unul, iar celălalt încuviinţează. Nu se ştie când va pleca din închisoare, dar El Niño are motive să se simtă optimist: are un protector care – crede el – i-a împiedicat pe gardieni să descopere asupra lui câteva obiecte strict interzise, care i-ar fi putut mări pedeapsa cu zeci de ani. „Gardienii nu au văzut nimic, deşi erau în faţa lor“ – spune el. Această fiinţă supranaturală îl veghează când duşmanii sunt prin preajmă – şi ea e acolo, după cum depune mărturie şi Antonio, când toţi cei pe care îi credeai prieteni ţi-au uitat până şi numele şi eşti lăsat, cum zice proverbul mexican, fără măcar un câine care să te latre.
Această făcătoare de minuni, această ocrotitoare a celor mai neajutoraţi şi mai răi dintre păcătoşi este La Santa Muerte, Sfânta Moarte. Ea e doar unul dintre numeroasele simboluri supranaturale către care se îndreaptă mexicanii de când ţara le-a fost copleşită de toate greutăţile posibile – secetă, o epidemie de gripă porcină, urmată în scurt timp de prăbuşirea turismului, secătuirea rezervelor de petrol, care este principalul export, un dezastru economic şi, peste toate, blestemul comerţului cu droguri, cu violenţele sale oribile şi larg mediatizate. Cu toate că numărul omuciderilor din Mexic a scăzut constant în ultimele două decenii, infracţiunile comise de comercianţii de droguri sunt hidoase şi au dat peste cap statul de drept în asemenea măsură, încât mexicanii de rând se întreabă dacă nu cumva las mafi as nu au câştigat deja războiul împotriva statului mexican. „Presiunile emoţionale, dificultatea vieţii într-o perioadă de criză i-au determinat pe oameni să caute personaje simbolice care îi pot ajuta să înfrunte pericolul“ – spune José Luis González, profesor la {coala Naţională de Antropologie şi Istorie din Mexic, specializat în religii populare. Printre personajele care ajută sunt zeităţi afro-cubaneze ce şi-au găsit aici un nou cămin şi nelegiuiţi transformaţi în făcători de minuni, cum este legendarul bandit din Mexicul nordic Jesús Malverde. Chiar şi sfi nţii din Noul Testament sunt reciclaţ i, pentru a obţine nu mântuirea, ci succesul. |n acest univers spiritual în expansiune, venerarea unui schelet în robă şi cu o coasă pe umăr – La Santa Muerte – este poate fenomenul cu cea mai rapidă dezvoltare şi, cel puţin la prima vedere, cel mai extravagant. „Dacă analizezi din perspectiva unei ţări care în ultimii zece ani a devenit periculos de familiară cu moartea, observi că acest schelet este o referire simbolică, clară şi foarte concretă, la situaţia actuală“ – spune González. Până de curând necunoscut majorităţii mexicanilor, acest simbol al morţii seamănă cu reprezentările medievale ale îngerului morţii, dar este fundamental diferit de scheletele caricaturale expuse de Ziua Morţilor – când răposaţii se întorc să petreacă împreună cu cei vii câteva ore de aducere aminte
Altarele Sfintei Morţi se găsesc acum în tot Mexicul, la colţul străzii şi în casele săracilor. Femeile şi bărbaţii o venerează deopotrivă. În inima capitalei mexicane, într-un cartier care a fost dintotdeauna dur şi sfi dător, Enriqueta Romero conduce o rugăciune în onoarea scheletului în prima zi a fiecărei luni. Neînduplecată, spurcată la gură, dar în acelaşi timp maternă, Romero a fost printre primii şi cei mai efcienţi propagatori ai unui cult despre care unii cred că a început în oraşele din Golful Mexic, dar acum acoperă un teritoriu larg în toată ţara. Şi în California şi America Centrală tinerii aprind lumânări pentru La Santa Muerte şi îşi tatuează pe piele imaginea ei în dimensiuni de la mici la foarte mari. Acum câţiva ani, Ministerul de Interne a anulat înregistrarea cultului La Santa Muerte ca religie legală, dar fără niciun efect. Chioşcurile de ziare vând fi lme educative care arată cum să te rogi sfintei şi chiar intelectualii şic încep să spună că noua credinţă este muy auténtico.
NU DOAR CRIZA, ci şi genul de probleme cu care se confruntă oamenii au alimentat dezvoltarea credinţelor. Să zicem, de pildă, că locuieşti într-unul dintre oraşele de lângă graniţă controlate controlate de traficul de droguri, că mitralierele răsună în fiecare noapte şi că stai cu frica-n sân de gloanţe rătăcite. Nu e logic să te rogi cuiva precum sfântul drogurilor, Jesús Malverde, pe care îl venerează trafi canţii? Mexicanii care păstrează o legătură strânsă cu biserica catolică ar putea apela în schimb la Sf. Iuda Tadeu. |ntr-o epocă în care situaţiile ingrate abundă, el cunoaşte o creştere a popularităţii comparabilă doar cu cea a Santei Muerte, poate deoarece catolicii îl recunosc drept sfântul cauzelor pierdute. Acum cincisprezece ani, un bărbat cu pielea arsă de soare, pe nume Daniel Bucio, s-a rugat primul Sfântului Iuda şi acum şase ani – spune el – sfântul i-a răspuns la rugăciuni şi a scăpat- o pe mama lui de o boală lungă şi dureroasă. Acum Bucio vine în fi ecare lună la o biserică povârnită din era colonială, numită San Hipólito şi aflată chiar în spatele principalului culoar turistic din Ciudad de Mexico; aici, el se închină statuii făcătoare de minuni a Sfântului Iuda, care a fost donată bisericii în urmă cu vreo 30 de ani. (Istoricii comerţului cu droguri ar putea fi miraţi de o coincidenţă: tot în urmă cu 30 de ani, trafi canţii din Medellín, Columbia, cunoscuţ i pentru devotamentul lor faţă de Sf. Iuda, au stabilit pentru prima oară relaţii comerciale cu omologii lor mexicani.)
Ziua Sfântului Iuda este pe 28 octombrie şi mii de adepţi vin să i se roage în data de 28 a fi ecărei luni. În parohie se ţin şaisprezece slujbe din zori până seara, iar credincioşii se târăsc în genunchi până la statuia sfântului, rugându-se pentru ajutor, protecţie şi supravieţuire. Mulţimile sunt atât de mari, încât poliţia trebuie să închidă mai multe benzi de circulaţie din faţa bisericii. Lui Daniel Bucio îi plac aceste romerías, sărbători religioase cu mulţimi care se înghesuie, cu mâncare pe stradă şi cu parada nesfârşită a statuilor Sfântului Iuda – unele mari cât poate duce un om, altele mici, dar fantastic decorate, cum este a lui, care, respectând vechea tradiţie religioasă din oraşul lui natal, este îmbrăcată într-un veşmânt strălucitor, lung până la glezne, şi poartă podoaba de pene a împăraţilor azteci. În ultimii ani însă plăcerea pelerinajului lunar i-a fost stricată de numărul din ce în ce mai mare de tineri cu feţe serioase, cu tatuaje şi lanţuri, care vin în grupuri şi se îmbulzesc prin mulţime, schimbând de multe ori în tranzacţii rapide un fel de bomboane învelite în hârtie. Bucio crede că ştie cu ce se ocupă.
Text: Alma Guillermoprieto
Comentarii
RSS pentru acest articol.