În perioada lor de glorie, geto-dacii obișnuiau să năvălească la sud de Dunăre, mai ales iarna, pe gheață, pentru a prăda provincia romană Moesia.
Argintul găsit în Dacia de arheologi – corespunzător unei mase monetare de 2,5 milioane de denari, acumulată în regatul geto-dac – este, în cea mai mare parte, roman. Aceste dese incursiuni au prefațat războaiele din 101-102 și 105-106. După moartea regelui, „marea stăpânire“ s-a dezagregat. A rămas însă nucleul transilvănean. Aici s-au succedat mai mulți regi, consemnați de izvoare, dar a căror cronologie rămîne imprecisă: Deceneu, Comosicus, Scorilo, Duras-Diurpaneus și ultimul rege dac, Decebal. Dacă întrebi 10 români zeul suprem al strămoșilor lor, nouă vor răspunde greșit: „Zalmoxe“.
Cel mai probabil, panteonul geto-dacilor era de tipul celui greco-roman, întâlnit și la traci, celți sau germani, fiind alcătuit din diverse divinități, având în frunte un Mare Zeu și o Mare Zeiță, ale căror nume nu sunt cunoscute. Cultul zalmoxian va fi fost îmbrățișat numai de preoțime și aristocrație. Zalmoxe își datorează notorietatea vechilor greci din cetățile de pe malul Pontului Euxin, care, frapați de asemănarea dintre doctrina lui și cea a lui Pitagora, au creat legenda cu privire la sclavia getului în Samos. Întors bogat printre tracii cei „nevoiașI și săraci cu duhul“ și deprins cu obiceiurile grecilor, Zalmoxe i-ar fi invitat la banchete pe fruntașii țării, învățându-i că nu vor muri, ci vor merge într-un loc unde vor trăi pururi și vor avea parte de toate bunătățile. Relatând campania regelui persan Darius I împotriva sciților, Herodot pomenește de geții care știu săse facă nemuritori.
„Ei cred că nu mor și că acela care dispare din lumea noastră se duce la daimonul Zalmoxe.“ Geții îi trimiteau la fiecare cinci ani un sol, ales prin tragere la sorți șI aruncat deasupra unor sulițe. Cel care nu murea era considerat om nedemn. Herodot și alțI autori antici îl prezintă pe Zalmoxe ca pe o personalitate istorică, un preot reformator, un legiuitor ce a fost zeificat. Conform istoricului religiilor Mircea Eliade, trăsăturile caracteristice ale cultului său erau de tip misteric: Zalmoxe ar fi revelat posibilitatea de a obține nemurirea cu ajutorul unei inițieri care comporta o „moarte“ rituală, urmată de o „renaștere“.
