Oscilând între patria pierdută, Crimeea şi mirajul consumerist al Turciei, o veche comunitate refugiată în România îşi pierde identitatea.
„Vrei să cunoşti tătari? Hai că te duc eu!“ – a exclamat fără prea multă introducere Seri, o femeie zdravănă şi negricioasă, cu ochi catifelaţi şi cu un zâmbet larg, care emana o energie contagioasă. Numele ei era de fapt Seriah Menseit, aşa cum aveam să aflu, odată cu o mulţime de alte lucruri despre familia, comunitatea şi visurile ei, la foarte scurt timp după ce am cunoscut-o la un colţ de stradă umbroasă din Techirghiol. Şi tot atât de curând mă strecuram în urma ei, printr-o curte cu verdeaţă de prin vecini, spre o căsuţă scundă. Şi în numai o jumătate de oră, la numai o aruncătură de băţ de plajele unde îmi petrecusem vacanţele copilăriei, mă aflam într-o cu totul altă lume decât cunoscusem vreodată: stăteam la taclale cu un bătrân înalt, cu trăsături asiatice, căruia lumea îi spunea „Agi“, căci fusese în pelerinaj nu doar la Mecca, ci şi în Crimeea. Loc de unde adusese fotografii – îndelung învârtite între degete, după cum se vedea – cu el în faţa palatului vechilor hani. Eram printre oameni care purtau nume precum Gemal, Nasiha, Munel sau Ruhni şi care între ei se înţelegeau într-o limbă nemaiauzită. Pantofii noştri erau toţi la uşă, iar noi şedeam în pridvorul închis şi acoperit cu covoare, în şosete, având în faţă tipsia cu baclavale şi o licoare gălbuie dumnezeiască („Nectar de corcoduşe! Cum? N-aţi mai băut?“), povestind despre casele tătarilor de demult, cu hornul lor mare, deschis, prin care ploua înăuntru, dar la care bătrânii nu voiau să renunţe.
Am plecat încântată de noile mele cunoştinţe, iar Seri, această inimoasă turcoaică şi nevastă de tătar, primul meu ghid prin mica lume tătărească din Dobrogea, a mai avut ceva să-mi arate. Într-o sală goală din centrul Techirghiolului, o mână de adolescenţi se adunaseră să repete dansuri tătăreşti. Seri reuşise să-şi înscrie trupa la un festival din Germania, iar acum era pe ultima sută de metri cu pregătirile. N-a trebuit mult ca sunetele pătrunzătoare ale zurnalei – un fel de clarinet arhaic, decorat cu un şir de mărgele şi mânuit cu virtuozitate de un lăutar turc – şi ritmul irezistibil al daulului – toba specifică – să-şi facă efectul asupra mea. Bătând măsura ca să-şi încurajeze copiii, Seri îmi mai şoptea din planurile ei de viitor: să expună la festival cusăturile vechi tătăreşti, cingătorile cu pafta şi alte comori lăsate să putrezească prin lăzile bătrânelor, pe care le tot aduna de ani de zile. Să mărească trupa, în care acum avea mai mult turci şi români. Sau, de ce nu, să facă un mic muzeu tătăresc: „Nu-i aşa că ar fi grozav pentru Techirghiol?“ Seara, la masă cu familia ei, am aflat că cei doi copii preferă să se considere turci, dar că soţul, Erkin, visează să-l ducă pe fiul lor de 14 ani în Crimeea, ca să-i arate de unde vin tătarii.
Era o lume nouă pentru mine, nu doar fermecătoare, ci şi vie, autentică. Am plecat de la Hagi Gemal şi familia lui, de la Seri şi ai ei hotărâtă să aflu cine sunt aceşti oameni. Şi am aflat între timp că nu doar eu şi alţi români nu ştiam nimic despre tătarii din Dobrogea, ci chiar mulţi dintre ei.
Text: Domnica Macri
Galerie de imagini:
Comentarii
RSS pentru acest articol.