Tătarii dobrogeni: „Cine suntem?”

(37 voturi, medie 4.62 din 5)

Grupul vocal al femeilor tătare, Bostorgay (Pitulicea), aşteaptă să intre în scenă la Constanţa. Foto: Bogdan Croitoru

Oscilând între patria pierdută, Crimeea şi mirajul consumerist al Turciei, o veche comunitate refugiată în România îşi pierde identitatea.

Text: Domnica Macri
Fotografii: Bogdan Croitoru

Galerie de imagini: 

tatari-01
tatari-02
tatari-03
tatari-04
tatari-05
tatari-06
tatari-07
tatari-08
tatari-09
tatari-10

„Vrei să cunoşti tătari? Hai că te duc eu!“ – a exclamat fără prea multă introducere Seri, o femeie zdravănă şi negricioasă, cu ochi catifelaţi şi cu un zâmbet larg, care emana o energie contagioasă. Numele ei era de fapt Seriah Menseit, aşa cum aveam să aflu, odată cu o mulţime de alte lucruri despre familia, comunitatea şi visurile ei, la foarte scurt timp după ce am cunoscut-o la un colţ de stradă umbroasă din Techirghiol. Şi tot atât de curând mă strecuram în urma ei, printr-o curte cu verdeaţă de prin vecini, spre o căsuţă scundă. Şi în numai o jumătate de oră, la numai o aruncătură de băţ de plajele unde îmi petrecusem vacanţele copilăriei, mă aflam într-o cu totul altă lume decât cunoscusem vreodată: stăteam la taclale cu un bătrân înalt, cu trăsături asiatice, căruia lumea îi spunea „Agi“, căci fusese în pelerinaj nu doar la Mecca, ci şi în Crimeea. Loc de unde adusese fotografii – îndelung învârtite între degete, după cum se vedea – cu el în faţa palatului vechilor hani. Eram printre oameni care purtau nume precum Gemal, Nasiha, Munel sau Ruhni şi care între ei se înţelegeau într-o limbă nemaiauzită. Pantofii noştri erau toţi la uşă, iar noi şedeam în pridvorul închis şi acoperit cu covoare, în şosete, având în faţă tipsia cu baclavale şi o licoare gălbuie dumnezeiască („Nectar de corcoduşe! Cum? N-aţi mai băut?“), povestind despre casele tătarilor de demult, cu hornul lor mare, deschis, prin care ploua înăuntru, dar la care bătrânii nu voiau să renunţe.

Am plecat încântată de noile mele cunoştinţe, iar Seri, această inimoasă turcoaică şi nevastă de tătar, primul meu ghid prin mica lume tătărească din Dobrogea, a mai avut ceva să-mi arate. Într-o sală goală din centrul Techirghiolului, o mână de adolescenţi se adunaseră să repete dansuri tătăreşti. Seri reuşise să-şi înscrie trupa la un festival din Germania, iar acum era pe ultima sută de metri cu pregătirile. N-a trebuit mult ca sunetele pătrunzătoare ale zurnalei – un fel de clarinet arhaic, decorat cu un şir de mărgele şi mânuit cu virtuozitate de un lăutar turc – şi ritmul irezistibil al daulului – toba specifică – să-şi facă efectul asupra mea. Bătând măsura ca să-şi încurajeze copiii, Seri îmi mai şoptea din planurile ei de viitor: să expună la festival cusăturile vechi tătăreşti, cingătorile cu pafta şi alte comori lăsate să putrezească prin lăzile bătrânelor, pe care le tot aduna de ani de zile. Să mărească trupa, în care acum avea mai mult turci şi români. Sau, de ce nu, să facă un mic muzeu tătăresc: „Nu-i aşa că ar fi grozav pentru Techirghiol?“ Seara, la masă cu familia ei, am aflat că cei doi copii preferă să se considere turci, dar că soţul, Erkin, visează să-l ducă pe fiul lor de 14 ani în Crimeea, ca să-i arate de unde vin tătarii.

Era o lume nouă pentru mine, nu doar fermecătoare, ci şi vie, autentică. Am plecat de la Hagi Gemal şi familia lui, de la Seri şi ai ei hotărâtă să aflu cine sunt aceşti oameni. Şi am aflat între timp că nu doar eu şi alţi români nu ştiam nimic despre tătarii din Dobrogea, ci chiar mulţi dintre ei.

Lucruri tătărești

E răcoare și înnorat, cu ceață în zare. Bate un vânt tăios, șuierător. Mănunchiuri de flori galbene, luminoase, punctează iarba verde a fostului cimitir musulman. Nici măcar nu se știe ale cui au fost mormintele: unii vorbesc de o așezare de tătari de pe lângă o fostă garnizoană otomană, alții de un vechi sat turcesc. Pietrele sunt aproape toate într-o rână, aplecate probabil de tăria vântului de iarnă. Nu mai poartă nicio amintire că au fost cândva gravate. |ncă niște ani de îngheț, de licheni crescuți în crăpături și siluetele lor zvelte se vor transforma în bolovani, iar singurul semn că acolo, sub pământ, sunt rămășițele unei comunități va dispărea.

Mă pregătesc să intru pentru prima dată în Hagieni, un sat aflat la câțiva kilometri de limita sudică a litoralului românesc. Acum 50 de ani, locuitorii erau în covârșitoare majoritate tătari sau, după spusele celor care își amintesc, „erau doar două familii de români și unul dintre copiii lor învăța Coranul“. Acum, satul e depopulat și paragina e evidentă. Școala e închisă și stă să cadă, la fel ca alte foste clădiri de utilitate publică, astfel că locul pare pustiu. Pentru comunitatea tătară dobrogeană, estimată la 30.000-40.000 de suflete (23.000 după datele oficiale), Hagieni e polul sărăciei.

Cu greu găsim prin curți pe cineva să ne îndrume spre familia Memedullah, un cuplu tătaro-român cu doi copii de școală și o bunică tătăroaică. Îi găsim la capătul satului, într-o bojdeucă lângă care tinerii și-au încropit o cameră nouă, scundă, dar cu bucătărie americană și parchet laminat. Are să fie inaugurată peste câteva săptămâni, la parastasul la care suntem și noi invitați.

Aceștia sunt descendenții lui Genghis-Han, sau cel puțin așa crede aproape orice tătar pe care îl întrebi. De fapt, tătarii au fost dușmanii lui Genghis-Han. Istoricul Tasin Gemil îi numește „singurul popor născut și care trăiește în Europa, dar având cultură și religie asiatică“. Ei provin din cumani (sau kîpceak), populația turcică formată între gurile Dunării și Urali înainte de a fi cucerită de către mongoli, și au făcut parte din Hoarda de Aur, imperiul medieval creat de urmașii lui Genghis-Han, care și-a întins stăpânirea și peste partea răsăriteană a României de azi, inclusiv Dobrogea. Tătarii sosiți aici în Evul Mediu s-au asimilat însă complet, cu mult timp în urmă. La jumătatea secolului al XV-lea, din Hoarda de Aur s-au desprins câteva state tătărești, printre care și Hanatul Crimeei.

De aici, din Crimeea, provin tătarii români de astăzi. Ei au fugit din calea războaielor ruso-turce, mai ales după 1783, când hanatul și-a încetat existența și teritoriul a fost anexat de Rusia. |n 1877, numărul tătarilor din Dobrogea atingea 100.000-125.000. Majoritatea au plecat însă mai departe, spre Anatolia, după trecerea provinciei sub stăpânire românească.

Când oamenii se zbat să supraviețuiască de azi pe mâine, discuțiile despre istorie și identitate nu-și au locul. Așa că am vorbit cu familia Memedullah, oameni mărunței de statură, veseli și primitori, mai mult despre problemele lor de zi cu zi. Etnia și religia nu se numărau printre ele. Cu o înțelepciune demnă de cărțile sfinte – dar extrasă din realitatea imediată –  hogea din satul alăturat i-a sfătuit pe Enghin și pe soția lui, Mihaela, să rămână fiecare cu religia lui, iar copiii să fie expuși la ambele.

La parastas, bărbații se așază la masa în capul căreia e așezat hogea. Nu sunt mulți, căci în sat au rămas o mână de familii de tătari. Alături, în camera joasă și colorată unde femeile stau înșirate pe canapele înflorate și se roagă cu palmele în fața ochilor, sunt primită și eu. După ce se termină rugăciunile, bunica îmi spune ce a înțeles din slujba în arabă: „A zis numele băiatului meu, Erhan. Și Mahomed. Și amin, că se zice ca la voi.“

Femeile au pregătit kașîk burek (ciorbă cu colțunași), sorbet – o băutură din apă, zahăr, scorțișoară, cuișoare și lămâie, care se servește în amintirea morților –, cuscus și altele, în total șapte feluri de mâncare, demne de 1001 de nopți, pe care le servesc mai întâi bărbaților și apoi femeilor.

Mai târziu dăm o raită prin sat, ca s-o cunoaștem pe bătrâna care știe să citească din Coran. La ea se adună să se roage femeile în timp ce bărbații sunt la geamie. Muratcea Samide locuiește într-o bojdeucă amintind de timpuri trecute. O găsim la o măsuță scundă, rotundă, pregătind niște paste minuscule, umplute cu carne. E primitoare și prietenoasă, dar vorbește numai tătară și am nevoie de traducător. |mi arată soba oarbă, un fel de cuptor al vrăjitoarei, cu gură largă, semicirculară, lavița pe care doarme, păturile vechi, țesute în casă, cumanul – ibricul cu care se spală.

Și în acest interior vechi și atent păstrat – ca de altfel în toată Dobrogea – e greu să mai distingi ceva specific tătăresc. Dokîzul, cămașa de nuntă din nouă bucăți, dansul cocoșului de la botez, câteva rețete culinare care nu se regăsesc la turci (de obicei, din categoria plăcintelor, pe care nomazii le puteau pregăti pe drum, din făină, carne și seu) sau kureșul, competiția de lupte corp la corp, sunt cele câteva frânturi de cultură și tradiție păstrate, pe care familiile le abandonează pe măsură ce generațiile vârstnice, care le știau rostul, se subțiază.

E oare suficient pentru un popor ca să-și definească identitatea?

Turci sau tătari?

„Fiul meu, care împlinește 25 de ani, vorbește tătărește destul de puțin și lui lucrurile astea nu-i spun nimic – a spus Eden Mamut, inginer și profesor la Universitatea Ovidius, din Constanța. Și a vrut să știe: eu, dacă mă întreabă cineva cum mă definesc ca tătar, prin ce sunt diferit? Atunci am ajuns la concluzia că a fi tătar înseamnă în primul rând să-ți vorbești limba, e ceva fundamental.“

Tătarii dobrogeni au început abia acum să se scruteze în oglindă, în căutare de trăsături definitorii, semn – crede profesorul Mamut – al unei crize profunde de identitate, care poate conduce, sau nu, la o mișcare de renaștere.

Eden Mamut s-a născut în satul Tătaru, fostul Azaplar,  care în perioada de înflorire culturală dintre războaie a găzduit o parte dintre liderii tătari. |și amintește că satul avea o uliță românească, o familie de găgăuzi și vreo 300 de familii de tătari. „Am trăit acolo până la șase ani și tot universul meu era unul tătăresc. Azaplar a rămas pentru mine un fel de Macondo spre care mă reîntorc continuu, și căutarea asta mă face să mă regăsesc și să mă redefinesc mereu ca tătar.“

Samie, bunica a doi copii școlari din Lumina, județul Constanța, stă adâncită în abecedarul în limba tătară. I l-au adus nepoții, Tansel și Zeimur, după prima lor oră de limbă maternă, inaugurată chiar de deputatul tătar. Deși legislația de după 1990 a încurajat toate etniile din România să-și tipărească manuale și să-și organizeze învățământ primar în limba maternă, tătarii au optat să învețe limba turcă.

După ce studiază manualul foaie cu foaie, bunica exclamă nostalgic: „Ce bine era la școala tătară din Hagieni!“ – în singura clasă numai și numai cu copii tătari. Abia pe la 15 ani – își amintește ea – a învățat românește.

„|mi place cartea asta, o să fac și eu cu ei“ – spune mama, după ce parcurge la rândul ei abecedarul și apoi repetă, ca pe o sentință: „O să învăț și eu cu ei!“ Parcă îi pare rău că nu le-a vorbit copiilor în limba maternă. Asta pentru că își tot amintea de copilărie, când pleca la grădiniță și de la jumătatea drumului se întorcea plângând, de rușine că știe numai tătărește. A vrut să nu treacă și copiii ei prin așa ceva. S-a ajuns în felul ăsta la situația inversă: „Când venea nepotul și-mi zicea pa-pa, la revedere, parcă nu-mi convenea“ – povestește bunica. Așa că i-a învățat pe cei mici să salute frumos. „Acum vine: «Selam aleykum!», pleacă: «Sawlîk man kal!»“ – spune ea cu mândrie.

E însă doar vocabularul tătăresc pe care îl stăpânesc și eu.

Osman Nihat, unul dintre puținii absolvenți de filologie tătară și profesorul celor patru elevi din Lumina, crede în ceea ce face. A dorit dintotdeauna să predea tătara, dar consideră că e și o datorie să dea mai departe ce a învățat: „Prin cunoașterea limbii, tătarul își va putea păstra o demnitate – spune el. Turca și tătara nu s-au amestecat sute de ani, în ciuda asemănării și a proximității, tocmai pentru că există conștiința propriei identități.“

Muftiul cultului musulman, Yusuf Murat, tătar de origine, explică alegerea din ’90: „Ca să se predea limba tătară, sunt importanți profesorii. Cei care există sunt în vârstă. Cine va urma? Unde să-i trimitem să se pregătească? Unde se învață tătara crimeeană foarte bine? Așa, copiii – și tătari, și turci – învață turca. E mai ușor, au cărți, au cadre, au un loc unde se vorbește limba pură.“ Dar tot el recunoaște că, după douăzeci de ani, efectele acestei opțiuni se văd clar: „La fiecare generație se pierde 20% din limbă. Pericolul e foarte mare. Acum nu e prea târziu să motivăm tinerii să învețe tătara la facultate, dar în 5-10 ani va fi.“

Cultul musulman promovează ideea că turcii și tătarii sunt una. La geamia din București, am stat la masă cu femeile într-o zi de sărbătoare. Pe tătăroaice le deosebești imediat, după trăsături, dar orice încercare de a vorbi despre originea lor mi-a fost curmată: „Noi nu suntem turci și tătari, suntem cu toții musulmani.“ Imamul, el însuși tătar, spune că e „cel mai naționalist“, dar că și așa îi e greu să lupte cu dezbinarea produsă de organizațiile islamiste care vin în țară cu ajutoare, mâncare și hrană, atrăgându-i pe credincioși spre o formă de religie mult mai strictă decât se practică în România.

O alternativă la competiția dintre religia tradițională și cea nouă, sosită pe filieră arabă, am găsit-o

lângă gara din Constanța, la sediul unei autobaze: Asociația Oamenilor de Afaceri Tătari „Kardașlîc“ (Frăția), din partea căreia stau de vorbă cu Gelil Eserghep. Interlocutorul meu e un bărbat umblat, care știe ce vrea. Și ar vrea, „pe de-o parte, să ajut Uniunea, care s-a îndepărtat de grosul comunității“. Prin simpla denumire, Uniunea Tătarilor Turco-Musulmani din România, pe scurt UDTTMR, explică încotro s-a îndreptat în ultimii 20 de ani comunitatea tătară dobrogeană.

Pe de altă parte, ar vrea să contracareze fundațiile religioase străine: „Comunitatea noastră nu are nicio tangență cu fundamentalismul. Eu nu am văzut la bunicile mele fața acoperită sau să meargă la doi metri în spatele soțului“ – spune Eserghep. El crede că Tahiba și alte organizații islamiste similare, sosite cu camioane de ajutoare în România, se bazează pe sărăcie și își propun să creeze burse școlare pentru copii tătari și să ajute comunitățile sărace.

Renașterea

Stau pe covor, în apartamentul aerisit, modern, al lui Güner Akmolla, scriitoare, traducătoare, ferventă anticomunistă, descendentă a unei vechi familii de intelectuali tătari. Așezată în fața mea, îmi citește de câtăva vreme Luceafărul în limba tătară. Deși ascult fascinată, în afară de cadență nu reușesc să găsesc nimic familiar în sonoritatea versurilor traduse.

Güner Akmolla editează la Constanța revista Emel (Ideal), care în perioada interbelică apărea în limba turcă. Ea mai traduce și cărți de istorie, compune poezii, piese de teatru și romane în tătară și toate le face din convingere, publicându-le mai mult prin eforturi proprii. Ca și unchiul ei, editorul original al Emel, Akmolla face parte din acea categorie de intelectuali exaltați, inspirați de amintirea eroilor din țara-mamă.

„Eu mi-aș dori ca această comunitate să se mute în Crimeea, pentru că acolo este patria – îmi spune cu toată seriozitatea Güner Akmolla. Acolo sunt cei mai mulți tătari și acolo e nevoie de sprijin. Identitatea tătarilor din Dobrogea e pe cale de a se pierde. Ne asimilăm cu românii și apoi mai e și tentația Istanbulului, care ne dorește, ne consideră turci.“

Ea își amintește însă că și în 1990, imediat după căderea comunismului, a existat un moment de renaștere a tătarilor din Dobrogea: „Atât elan ca atunci eu n-am văzut. Primul ansamblu de dansuri a fost pregătit în trei luni. Veneau tinerii și noaptea, ca să repete. Erau cu șalvari, că n-am reușit să-i conving că tătarii nu poartă șalvari. La spectacol sala și culoarele au fost arhipline, au venit oamenii din sate și nu se mai îndurau să plece, aplauzele și bisurile au durat până la 12 noaptea. Genan Bolat tipărise Karadeniz din cecul de 5.000 de lei al copiilor lui și îl împărțea gratis din portbagaj, așa de fericit era că a scos ziarul“ – povestește ea.

Istoria tătarilor cuprinde și alte asemenea momente de renaștere. După anexarea Crimeei de către Rusia, tătarii de acolo au fost supuși unei politici pronunțate de deznaționalizare. Aristocrația a fost anihilată pe măsură ce nobililor care nu treceau la creștinism li se confiscau pământurile. Islamismul era tolerat, dar s-au introdus practici total noi: de exemplu, funcțiile clerice erau ereditare, ceea ce a creat în scurt timp o castă obedientă de imami și hogi. Ei conduceau școlile pentru populația locală, unde se învățau doar alfabetul arab și Coranul, prin memorare. |ntr-o Crimee în care orașele și satele căpătaseră nume rusești, iar etnia majoritară era în general exclusă din administrația locală, grosul populației tătare era încă ultraconservatoare, izolându-se în enclave rurale analfabete. La sfârșitul secolului al XIX-lea, un tătar educat la Moscova și umblat prin Europa s-a întors acasă cu idei reformatoare. Ales primar în fosta capitală a hanilor crimeeni, Bahcisarai, Ismail Gaspirali (Ismail Bey Gasprinski) a încercat să educe și să modernizeze comunitatea sa uitată de timp, victimă a mentalităților retrograde și aflată în pragul disoluției. El a convins autoritățile că pot disemina cultura rusă în rândul tătarilor dacă îi lasă să urmeze școala în limba maternă. A avut succes cu un program de alfabetizare în 40 de zile și a lansat o publicație progresistă, Tercuman (Translatorul), într-o turcă cu expresii din limba vorbită a tătarilor crimeeni.

Viziunea unui singur om a reușit să-i inspire pe tătarii epocii. Din mișcarea lui Gaspirali s-a desprins o grupare mai naționalistă, Vatan (Patria), cu accentul nu pe apartenența la lumea turcă, ci pe „Tatarcilik“ – identitatea tătară. După cum scrie Brian G. Williams, unul dintre analiștii fenomenului, „o versiune locală de naționalism tătăresc, cu un nou formulat accent pe Crimeea ca patrie sacră a tătarilor, a început să fie vehiculată în perioada de sfârșit a imperiului țarist.“

Această identitate a fost întărită în 1917, când, în momentele tulburi ale revoluției, a fost proclamată Republica Independentă Crimeeană. Președintele ei, Numan Celebi Cihan, un tânăr avocat, muftiu, dar și poet, executat de bolșevici în 1918, a devenit cel mai popular erou al tătarilor, dintr-o lungă listă de martiri.

La sfârșitul primei conflagrații mondiale, cu o întârziere față de restul Europei, majoritatea tătarilor crimeeni se puteau defini în termeni naționali.

Akmolla, cu Eminescu în brațe, regretă entuziasmul din 1990. Dar e perfect conștientă că a contribuit și ea într-un fel la risipirea lui. „Asta e greșeala mea, că nu vorbesc tătară cu nepoatele.“

Pelerinaj la obârșie

De douăzeci de ore, cele trei autocare merg la drum întins, cu mici opriri. Mai bine de o sută de tătari, mulți fiind dintre cei care nu mai vorbesc tătara cu nepoții, se îndreaptă spre Crimeea, străbătând Ucraina. „Ce să facem, mergem, mergem la patria-mamă!“ – îmi spune vecinul de pe bancheta din față, un bărbat solid, grizonat, plecat la drum cu fratele lui.

În fața noastră se întinde stepa nesfârșită pe care tătarii alungați de nevoie și război au străbătut-o în căruțe și pe cai, cu avutul în boccele, ca să găsească adăpost în Dobrogea otomană. |mpreună cu colegul meu, fotograful Bogdan Croitoru, refacem în sens invers drumul lor, alături de grupul organizat anual de Uniunea Tătarilor din România, UDTTMR.

În autocar e liniște. Tătarii, tineri sau bătrâni, moțăie istoviți de călătoria prea lungă. De trei ori pe zi, se rostește o rugăciune. Din când în când, ascultăm la microfon câte o melodie populară. Cel mai apreciat interpret, vecinul meu din față, unul dintre frații Osman, din Ovidiu, îngână tânguitor un cântec de surghiun: „Crimeea, Crimeea“.

După 1783, tătarii au fost mai mereu în bejenie, Crimeea ajungând până în 1922 să totalizeze 1.800.000 de emigranți. Dacă adăugăm la asta foametea, valurile succesive de epurări sovietice, apoi Cel de-al Doilea Război Mondial, care a culminat în 1944 cu deportarea masivă a tătarilor, e uimitor cum de această populație nu a fost ștearsă de pe fața pământului.

Oamenii sunt sincer emoționați și mănâncă din ochi peisajul. Erdinci Samedin, al cărui tată a fost arestat, când era el mic, pentru vina de a fi găzduit refugiați crimeeni, are lacrimi în ochi: „Nu credeam vreodată să ajung aici, și mă bucur mult.“

Dacă acești tătari din autocar se mai identifică cu Crimeea, asta se datorează mișcării de renaștere națională a  tătarilor, care a avut loc, ca un ecou la mișcarea lui Gaspirali, și în Dobrogea interbelică.

Aici, perioada interbelică a însemnat o modernizare importantă pentru musulmani. Judecătoriile religioase – cadiatele – au fost înlocuite de sistemul juridic civil românesc, alfabetul latin l-a înlocuit pe cel arab, iar femeile au fost emancipate și au căpătat acces la învățământ (cel puțin în comunitățile urbane, căci cele rurale au rămas conservatoare până după război). Ziare și reviste tătărești, de la un oficios al PNL destinat musulmanilor până la pomenita Emel, revista culturală de elită a lui Müstecip și Necip Haci Fazîl, au apărut în mai multe centre, atât în Dobrogea veche, cât și în Cadrilater. |n orașe, tătarii au început să domine viața socială și culturală, ocupând cele mai multe poziții administrative și religioase, în detrimentul turcilor, deveniți mai numeroși odată cu alipirea Cadrilaterului. În scurt timp, au fost percepuți de autoritățile române drept cetățeni fideli, cu o bună capacitate de a învăța limba română și preferați în posturi-cheie. Astăzi, procentul de populație cu studii medii și peste al tătarilor, de aproape 50% după ultimul recensământ, îl depășește chiar pe cel al românilor și maghiarilor, fiind de peste două ori mai mare decât cel al turcilor. Tasin Gemil crede că are o explicație: „Tătarii, fiind lipsiți de țară și trăind izolat în lumea creștin-ortodoxă, nu au avut protecție națională proprie și nu s-au putut apăra. Apărarea lor ca etnie nu s-a putut face decât prin adaptare.“

Românii nu au fost dintotdeauna gazde bune pentru minoritățile „conlocuitoare“, așa cum am învățat la școală. Deși legea asigura drepturi și libertăți pentru musulmani, un raport al Asociației pentru Drepturile Omului din România, care a analizat petițiile adresate de tătari autorităților române în 1938, a constatat că de multe ori ea era respectată doar parțial. La fel crede și istoricul Tasin Gemil. „După 1878, foarte mulți tătari și turci au fost nevoiți să plece pentru că li s-au luat pământurile. Pe hârtie, legile erau destul de bune, dar în practică, guvernanții locali au primit ordine secrete să încurajeze plecarea musulmanilor.“ Procesul de modernizare din Turcia a redeșteptat mândria națională a multor musulmani care se simțeau marginalizați în Dobrogea, astfel încât un număr mare de tătari s-au declarat turci, ca să poată emigra. Statistic, se putea aștepta ca până în anii 1950 minoritatea să dispară din România. Potrivit Raportului APADOR-CH, acest lucru nu s-a întâmplat numai din cauza izbucnirii războiului și a regimului comunist, care a închis frontierele.

Fiii și nepoții acelor tătari sunt acum cazați la un cămin modest din Bahcisarai, vechea capitală a Hanatului Crimeei, acum în Ucraina. Mănâncă ce și-au adus în pachet de acasă, își iau cafeaua în grădină, în pavilioane cu mese înălțate pe platforme, unde se poate sta turcește, tolănit pe perne, spre amuzamentul general, căci acasă nu au parte de așa ceva. Seara stau la povești și cântece. Toți au adus lucruri de dat și caută conaționali crimeeni care să aibă nevoie de ajutor. Îi găsesc în parcarea-bazar de lângă palatul hanilor și sunt mișcați să constate că vorbesc (aproape) aceeași limbă. Vizitează palatul, acum muzeu, cu religiozitate, și se pozează în fața lui, cu sentimentul că au încheiat un pelerinaj. Dar Crimeea este doar simbolic un centru al tătarilor: susținere financiară nu poate veni de aici, cărți și cultură nici atât, căci limba se scrie cu chirilice și se vorbește cu accent (la congresul din 2009 s-a decis totuși trecerea la alfabetul latin), religia, aproape „eradicată“ în era sovietică, nu vine pe filiera otomană, tolerantă, ci direct de la fundații arabe, într-o variantă care tovarășilor mei de drum le pare stranie.

Pe 18 mai, delegația dobrogeană merge să comemoreze, sub statuia încă neclintită a lui Lenin din Simferopol, capitala provinciei, deportarea tătarilor din 1944 – Sürgün. Mii de tătari din multe zări se adună în fiecare an la acest eveniment. Grupul nostru e prea puțin preocupat de ceea ce vorbesc de la balcon reprezentanții tătari din parlamentul crimeean, liderii actualei mișcări de renaștere, disidenții care au suferit pe vremea sovieticilor pentru că au ținut să-și păstreze identitatea sau mai marii religioși. Loialitatea lor față de Crimeea se consumă în gesturi mai mici. Îi caută din ochi pe bătrânii care, după vârstă, se vede că au suferit deportarea. Le dăruiesc câte un inel, adus din România. Le sărută mâna. Schimbă câteva vorbe, mereu aceleași. Pe drumul de întoarcere, mai toți membrii grupului îmi povestesc că au recunoscut după fizionomie, pe stradă sau în magazine, ceva tătari care vorbeau limba cu accent rusesc și că i-au întrebat despre viață, despre prețuri, despre serviciu. Concluzia: o duc greu, săracii, e mai bine în România.

Pe 18 mai 1944, fără niciun avertisment, soldații au adunat tătarii din toată Crimeea – circa 200.000, majoritatea femei, bătrâni și copii –, i-au încărcat în trenuri de marfă și i-au expediat, în călătorii de 3-4 săptămâni, spre republici îndepărtate, sub acuzația de trădare. Circa 7.000 au murit pe drum, restul au înfruntat decenii de mizerii și opresiune în exil. A fost considerat un gest punitiv pentru presupusa colaborare a populației tătărești – exasperate de două decenii de măceluri și epurări comuniste – cu naziștii. Printre surghiuniți au fost însă incluși și tătarii bolșevici, partizanii, activiștii de partid comunist, eroii decorați și invalizii de război, care nu puteau fi bănuiți de colaboraționism. Chiar și cei aflați pe frontul cu Germania au fost deportați la sfârșitul războiului. „De fapt – spune Gemil – era pus în aplicare un plan mai vechi de a curăța Crimeea de tătari, dată fiind poziția ei strategică față de strâmtorile aflate în Turcia.“ În 1945, Republica Socialistă Sovietică Autonomă Crimeeană a fost desființată, iar zona a fost puternic colonizată cu ruși și ucraineni. Tătarii au ajuns o minoritate insignifiantă. În 1956, provincia a fost trecută sub administrația RSSA Ucrainene. Tătarii au putut să se întoarcă, și doar în număr mic, după anii ’70. După 1991, când Ucraina a devenit stat independent, numărul tătarilor din Crimeea a crescut de peste cinci ori, ajungând la 250.000 în 2001 (12% din populație), în timp ce presiunile pentru drepturi de reprezentare și discriminare pozitivă continuă.

Când plecăm de la Universitatea Tătară din Simferopol, Keriman, 38 de ani, care și-a lăsat soțul și fetița acasă, în Ovidiu, ca să vadă Crimeea, îmi împărtășește impresiile ei: „Am fost plăcut surprinsă, parcă mi-am regăsit originea. În general, nu avem timp să ne gândim la lucrurile astea, dar am simțit așa, o liniște.“ Nu crede însă că pelerinii, acum pătrunși de experiență, se vor schimba: „Când vin aici se dau mari tătari, dar acasă te iei cu viața și uiți tot. Îmi pare rău, dar și eu fac la fel.“

Neam de războinici

Zurnaua și daulul fac să răsune pădurea din Valu lui Traian la început de mai. Pe marginea șoselei, mașinile sunt parcate pe kilometri întregi. A început Teprezul,  festivalul de primăvară al tătarilor, care se întinde pe toată vara, adunând satele în jurul unor  luptători care se cuprind de centuri, doi câte doi, și încearcă să se doboare la pământ. Familiile s-au așternut la picnicuri, iar în timp ce femeile pregătesc grătarul, bărbații se adună să se uite la kureș. Luptele au loc pe categorii și se avansează prin eliminarea adversarului. Nu trece mult și sunt cu totul captivată de confruntare.

Îndârjirea luptătorilor, chipurile încruntate ale arbitrilor te duc cu gândul la vremurile când strămoșii lor, tătarii, îngrozeau Europa. Fiecare luptător tătar avea doi-trei cai de schimb, astfel încât trupele lor înaintau zi și noapte, dormind în șa, pătrunzând adânc în teritoriul inamic, iar la întoarcere atacând fulgerător și luând cu ei sclavi și pradă.

Deportarea din 1944 poate fi privită și prin prisma dușmăniei istorice dintre ruși și tătari, ca un soi de  replică peste secole la campania lui Devlet Ghiray Han, care a ars Moscova din temelii.

În epoca modernă însă, tătarii au găsit un mod mai impresionant de a fi războinici. Trăind risipiți prin republici sărace, cu drepturile restricționate, sub obrocul tăcerii și dezinformării sovietice, tătarii au continuat să lupte, pe căi pașnice, pentru întoarcerea lor în Crimeea. Petiții după petiții, reprezentanți trimiși la congresele moscovite, chiar demonstrații, toate soldate cu ani de închisoare pentru participanți, nu i-au descurajat  pe tătari să-și ceară reabilitarea, pe care toate națiunile deportate de Stalin, mai puțin trei, o primiseră în 1956.

Secretarul general al ONU Kofi Annan a dat drept exemplu, în 1998, felul în care tătarii din Crimeea luptă să-și obțină drepturile pe cale nonviolentă. „Un singur revolver dacă aveau, rușii i-ar fi terminat. ~sta este motivul pentru care ei au recurs la soluții pașnice, pragmatice, ca să se poată dezvolta“ – spune Tasin Gemil. El dă ca exemplu tătarii din Kazan și cecenii, care au obținut autonomia în același timp. „Cecenii uite cum au ajuns, în timp ce în republica majoritar tătară de pe Volga există tot ce trebuie: parlament, guvern, academie, universitate și pace.“

Privesc peste umărul meu, la peretele de chipuri care urmăresc concentrate concursul. Aclamă și aprobă la unison mișcările reușite ale băieților din ringul improvizat pe iarbă. Sunt chipuri de bărbați oacheșe, cu ochii pieziși, purtând încă semnele distinctive ale originii lor străvechi.

Un copil și un blog

O căruță plină cu copii îmbrăcați de sărbătoare se leagănă pe un drum prăfuit din Tuzla, pe lângă lanul cu floarea-soarelui, îndreptându-se spre faleza înaltă și marea albastră, însorită. De căruță atârnă baloane albe și albastre și, la loc de cinste, tronează în ea Berkant, de patru ani, care astăzi e botezat după ritualul musulman. În urma calului – câteva mașini din care membrii mai entuziaști ai familiei fac fotografii. Acasă îl așteaptă o mulțime de oaspeți bine dispuși, cu dulciuri și cu cocoșul din hârtie colorată plin ochi cu bomboane, pe care, la sfârșit, Berkant va avea voie să-l spargă.

Cocoșul și plimbarea în căruță sunt ceea ce s-a mai păstrat din botezul tradițional – un dar menit să-i distragă atenția copilului de la circumcizia care urma. Acum, operația s-a făcut la spital și botezatul nu trebuie decât să stea pe genunchii tatălui, să asiste la rugăciunea rostită de bărbați. Dar se plictisește repede și aleargă din nou în curte, să se bucure de jucăriile primite.

Mai toți tătarii din Tuzla s-au adunat la această ocazie și mănâncă, în serii, la masa lungă din curte, femei și bărbați laolaltă, semn că rigorile tradiției au slăbit. De altfel, în ultima vreme, plimbarea botezaților se face cu o coloană de mașini care claxonează. Părinții lui Berkant, tineri, frumoși și eleganți, au preferat totuși să revină la vehiculul tras de cal, după care odinioară alerga toată puștimea satului, făcându-l pe sărbătorit să se simtă important.

Nu e singurul lucru pe care cei doi soți înțeleg să-l facă de dragul originii lor tătare. Mama, Meral, predă cu succes tătara în cadrul programului-pilot și reușește să adune peste 20 de elevi la orele ei. Serfim, tatăl, un tip modern și spilcuit, cu un cercel în ureche, este autorul unuia dintre cele două bloguri tătărești din România – o aglomerare de articole,  informații, muzică și clipuri cu și despre tătarii de pretutindeni. „Cred că am devenit enervant, pentru că sunt obsedat de asta“ – spune el, povestind că la început nu făcea decât să posteze pe blog, chiar și de 340 de ori pe lună. Blogul are doar vreo 40 de vizitatori pe zi, iar unii dintre ei sunt români. Cel mai mare succes l-au avut, spre mirarea lui, cuvintele tătărești traduse în română, un efect al lipsei dicționarelor și manualelor.

Serfim e însă pesimist cu privire la redeșteptarea conștiinței de neam a tătarilor – crede că pentru asta ar fi nevoie de un șoc. El a avut acest șoc: „Când mi-am pierdut bunica, am vrut să fac ceva pentru tătărime. Mi-am dat seama că, după ce dispar ei, bunicii, vor dispărea toate.“ Și arhiva de materiale de pe site se tot îngroașă în amintirea unei bunici, o femeie simplă, dar care a păstrat și a știut să insufle spiritul tătăresc, prin noianul de povești și cântece pe care le învățase din copilărie.

Articolul a fost publicat în ediția de septembrie 2010 a revistei National Geographic

Share

Comentarii  

 
+13 #11 Ozzy 03-02-2013 22:48
Basarabia a fost cucerita de la tatari. Aceasta, impreuna cu nordul Dobrogei faceau parte din hanatul Buceag. Cand pe teritoriul romanesc de azi se aflau Pecheneg Khaganate si Cumania Neagra, Dobrogea se afla in imperiul bizantin si apoi in taratul vlaho-bulgar.
De mentionat ca pe raul Volga (azi Rusia) a existat statul Bulgaria Mare, popor turcic inaintas al tatarilor care a migrat in sudul Dunarii, coabitand cu vlahii, si a intemeiat in 681 Primul Imperiu Bulgar care s-a incheiat la 1018 prin cucerirea de catre bizantini. " La apogeul puterii sale se întindea până la Budapesta și Marea Neagră și de la Nipru (azi în Ucraina) până la Marea Adriatică.", adica inclusiv teritoriile romanesti si Dobrogea. Dobrogea i se mai spune Scythia Minor.
"Sciții - un neam de păstori, foarte buni luptători. Călăreți neînfricați, ei se foloseau mai ales de arc, aruncând săgeți din fuga calului. Năvala lor era înspăimântătoare."
"Sciții au ocupat în secolul VIII î.Hr. stepele nord-pontice, din sudul Republicii Moldova de azi, întinzându-se spre câmpia Donului în Federația Rusă", adica stramosii tatarilor.
Istoricii romani sar de la imperiul roman direct la Dobrotici. Dar insusi denumirea de Scythia Minor defineste ce fel de popor traia aici.
Dobrotici beneficiaza de aceleasi premise datorita carora a fost posibila intemeierea Ungrovlahiei, decaderea bizantinilor, slabirea ungurilor, ba mai mult, cucerirea Basarabiei de catre Basarab. Astfel ca si-a obtinut independenta, pana la caderea sub otomani si anexarea la imperiu. Dar conform descoperirilor si descrierilor lui Ibn Batutta, Dobrogea era deja o tara a tatarilor, aspect omis de istoricii romani.
Inainte de a apare daci, vlahi sau români in Dobrogea, mai intai au fost greci, romani, sciti si tatari.
Deci cam atat cu "poporul care s-a refugiat in Romania".

Eu mai cred ca si falsa dimensionare a volumelor are ca efect falsa cunoastere.
Mai intai ca in Dobrogea sunt cca 30.000 tatari.
In Crimeea, de unde au fost deportati, mai sunt inca peste 200.000. Iar crimeea este cat Dobrogea ca marime.
Dar in Asia Centrala si de Vest, in Federatia Rusa, in republicile independente au autonome Tatarstan, Kazakhstan, Degestan, Bashkortosan, Uzbekistan, Turkistan, Ignusetia, etc, inclusiv in Polonia, Lituania, Finlanda, traiesc pe un teritoriu mai mare de 3 ori decat Europa inca cateva zeci de milioane de tatari. Tatarii chinezi sunt in jur de 10 milioane.
Nu vad ce fel de identitate isi pierde poporul tatar cand exista orase euroasiatice mai dezvoltate decat cele europene, un fel de Dubai si Qatar, in care evolutia culturala se imbina cu bogatia din petrol si gaze. Dinu Patriciu a devenit miliardar pentru ca un kazakh a cumparat Rom Petrol. Kazakhul este tatar. Majoritatea fostei URSS a fost Hoarda de Aur a tatarilor.

Am sa dau exemplu Tatarstan si Kazakhstan:
http://www.youtube.com/watch?v=qt8pEu4FiTQ
http://www.youtube.com/watch?v=EYMEuYO8oPE

Sper ca cei cu ochelari de cal sa inteleaga ca tatarii in lume nu sunt doar cei din Dobrogea si Crimeea.
In primul rand exista o republica numita Tatarstan, cu milioane de tatari. Apoi alte republic: Uzbekistan, numita astfel dupa hanul Uz Bek in timpul caruia Hoarda de Aur a atins "zenith"-ul si a incheiat procesul de islamizare. In Kazakhstan avem tatarii kazakhi si nogai, in Dagestan iar nogai, avem Astrakhan, Kazan, Turkistan care a dat Hoarda Buqai, tatarii bashkiri din Bashkortosan, etc.

Dar europenii nu cunosc nici despre trecutul Asiei Centrale, nici despre prezentul ei. Tatarii au avut universitati, centre astronomice, posta, bursa, etc, cand in Europa abia se formai statele si se perindau migratorii. Capitala Sarai avea 600.000 locuitori, era unul din cele mai mari orase ale lumii. Vorbim despre cel mai mare imperiu din istorie, dar europeanul tot nu vrea sa stie despre el. Decat ca tatarii faceau invazii, pe cand Alexandru Macedon facea cuceriri.

Imi pare incorect sa intalnesti 3 martieni nostalgici pe planeta Pamant, sa privesti la ei si sa dai compasional din cap ca martienii isi pierd identitatea. Poate aia 3. Dar martienii de pe Marte si-o vor pierde mai greu.

Ar fi atat de multe de povestit despre tatari, nu se poate intr-un comentariu. Se pot scrie cateva carti.
Citat
 
 
+8 #10 Ozzy 03-02-2013 22:48
Istoriceste, tatarii nu sunt o "comunitate refugiata in Romania care isi pierde identitatea", deoarece atunci cand s-au asezat tatarii in Dobrogea aceasta nu facea parte din tarile valahe.
Datorita tatarilor s-au format Ungrovlahia (cunoscuta de romani ca Tara Romaneasca, dar niciodata numita ofical astfel; Mitropolia Ungrovlahiei isi schimba abia in 1990 numele in Mitropolia Munteniei si Dobrogei) si Moldo-vlahia, altfel regatul ungar se intindea pe aceste teritorii. Marea Invazie Tatara de la 1241-1242 a depopulat teritoriul nord-dunarean, inclusiv Ungaria, drept pentru care regii ungari au dat 7 edicte pentru repopularea Ungariei si Transilvaniei, scutind de taxe pe noii veniti.

Dupa retragerea aureliana 271-276, dupa noua organizare administrativa a imperiului roman, la sudul Dunarii (in Serbia, Bulgaria, Macedonia, Croatia, Grecia de azi) apar diocezele Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea care vor exista pana la formarea vlahiilor.
Vlahii au facut in 1186 Regnum Valachorum, numit si taratul vlaho-bulgar, principala forta oponenta imperiului bizantin. La a 4-a cruciada latinii veniti sa apere Constantinopol se razgandesc si il ataca si il prada, declansand sfarsitul imperiului bizantin. Regele vlah Ionita Caloian, numit si omoratorul de romei (bizantini), va apara Constantinopol de atacul arabilor, chemand in ajutor pe cumanii vecini de la nordul Dunarii (azi Romania).
In Tessalia, azi Grecia, se infiinteaza statul Vlachia Mare (Megalo Vlachia/Vlahia Veche). Apar mai multe vlahii (vlahie= fost teritoriu roman, devenite independente administrativ la decaderea bizantinilor sau la izolarea administrativa prin infiintarea Imperiului Bulgar la 680), ale caror locuitori ii numim proto-romani, megleno-romani, macedo-romani, aromani, rumani, istro-romani, vlahi, vlasi, etc.
In 1261 Constantinopol este recucerit de imparatul bizantin si recastiga dominatia asupra bulgarilor, urmand o perioada grea pentru vlahi. Imparatul lasa pe tatari sa atace in Bulgaria, astfel ca tarul Bulgariei se refugiaza la Constantinopol in 1264. Pana in 1283 mai au loc cateva invazii catre Ungaria, Transilvania, Transalpina (Muntenia), dar predominant in Bulgaria.
Pana in 1261 taratul vlaho-bulgar se intindea pana la Carpati si peste sudul Moldovei. In timpul lui Ioan Asan II a cunoscut cea mai mare intindere. Dupa recucerirea de catre bizantini acestia s-au limitat la vechea granita - Dunarea. Pentru a nu avea probleme cu tatarii au lasat teritoriile din nordul Dunarii independente administrativ. Ungurii aveau probleme de populatie, asa ca in 1290 este posibila "descalecarea" lui Negru-Voda si Ungrovlahia este intemeiata oficial de catre Basarab.
Basarab fiind cuman crestinat, a fost catolic. Fiul sau Alexandru trece la ortodoxism si ia numele Nicolae sa fie de acelasi rit cu supusii. Vlahii erau deja ortodoxi si adoptasera scriere chirilica, exact ca vlahii de la sudul Dunarii.
Ungurii - de asemenea neam migrator turcic - au folosit oficial limba latina, au fost apropiati de imperiul roman latin, mai tarziu facand parte de Imperiul Sfantului Scaun.Cei din imperiul bizantin au folosit alfabetul chirilic. Datorita faptului ca teritoriul nord-dunarean nu a facut parte din imperiul bizantin si pentru ca era vecin Regatului Ungar, ar fi fost normal sa foloseasca limba latina si alfabetul latin. Cursul istoriei a fost acesta la un momendat, in Moldova s-a format o marca de aparare impotriva tatarilor si au fost adusi ostasi secui care au facut primele cetati din Moldova care au primit nume secuiesti sau maghiare: Miclauseni, Orhei, Chisinau (Kis-Jeno), etc. Iasiul a primit numele de la poporul iasilor.
Dar faptul ca ambele state au fost ortodoxe dovedeste ca majoritatea populatiei a fost ortodoxa si aceasta nu era posibil decat daca dupa maturoiul Marii Invazii Tatare vlahii din sud s-au mutat in nord, scapand de asuprirea bizantina si atacurile tatare. De altfel, Ionita Caloian este desemnat ca primul domnitor din istorie care a aplicat deportarile in masa, mutand sate intregi. In timpul lui taratul vlaho-bulgar se intindea pana la Carpati.
Citat
 
 
+8 #9 Ozzy 03-02-2013 22:46
De asemeni, in timpul cuceririlor tatare, in Sultanatul de Rum (Rum = Romania oficial in acele vremuri/Imperiul bizantin azi) au fost asezati Qara Tatarii pentru a supraveghea Anatolia si Rumelia. In timpul lui Mehmet Fatih, care a cucerit Constantinopol, si Baiazid Qara Tatarii au fost mutati in Dobrogea si Crimeea.

Dobrogea era numita si ea ca tara a tatarilor. Pana la 1878, cand a fost anexata Romaniei, Dobrogea nu a fost a tarilor romanesti decat 40 ani din cei 2000 ani, a lui Burebista intre 55-44 i.e.n, si sporadic in timpul altor domnitori, printre care 22 ani in 3 etape pe timpul lui Mircea cel Batran.
In 1878 Romania primeste Dobrogea in schimbul Basarabiei, rusii nemaivoind sa o returneze Romaniei. In acel moment populatia Dobrogei era peste 90% musulmana. Ea a facut parte din imperiul persan, apoi cel macedon, din imperiul roman, din imperiul bizantin,din imperiul vlaho-bulgar, apoi din imperiul otoman.
Intre 1878 si 1911 majoritatea locuitorilor musulmani au migrat in Turcia, in Dobrogea ramanand circa 22.000 tatari. Pana la acest moment tatarii au trecut printr-un proces de asimilare turceasca, traind in pasalic cu administratie turceasca. Babadag avea 100.000 locuitori, unde se afla si o mare garnizoana turceasca.
Dupa anexarea la Romania au avut loc actiuni si activitati de identificare nationala, s-au facut scoli in limba tatara, au urmat o abundenta de scrieri literare in limba tatara. S-a invatat dupa manuale din Cazahstan.
Citat
 
 
+6 #8 Ozzy 03-02-2013 22:44
Un intelept spunea: "Inamicul cunoasterii nu este ignoranta. Ci falsa cunoastere."

Istoria nu se invata de la oamenii de la coltul strazii, de la cine nimeresti. Nu stii ce educatie are respectiva persoana, daca a invatat istoria sau are doar vagi amintiri, mai mult banuieli. Nu cred ca intrebi un zigrav despre remediul pentru o boala, in loc sa intrebi un medic.
Mai intai ca patria tatarilor dobrogeni nu este Crimeea. Nu toti tatarii din Dobrogea s-au refugiat din Crimeea, ci doar cativa. De la a 3-a generatie patria este cea in care te-ai nascut. Irlandezii ai caror strabunici au migrat in Statele Unite considera America patria lor.

Asezarea primilor tatari in Dobrogea a fost in acelasi timp cu cei din Crimeea. "Prima mentiune a orasului Babadag dateaza din 1330-1331 de la calatorul arab Ibn Battuta, care il consemneaza ca ultima localitate stapanita de tatari, fapt consemnat si de descoperirea pe dealul Uzumbair (15 km Nord de Babadag) a unuia din cele mai mari tezaure tataro-bizantine."
Din această perioadă datează un tezaur numismatic cu peste 23 000 de monede de argint emise de trei hani, descoperit în 1962 lângă Mihai Kogălniceanu (Tulcea). Celebrul călător musulman Ibn Batuta, care a trecut prin Dobrogea pe la 1330-1331, completează în mod sugestiv imaginea de ansamblu a aşezării şi a prezenţei tătarilor în Dobrogea secolelor XIII-XIV: ''oraşul Baba Saltîk este cel din urmă pe care-l stăpânesc tătarii. Intre el şi începutul Împărăţiei greceşti (bizantine) sunt 18 zile de mers într-un pustiu lipsit în întregime de oameni''.
Citat
 
 
0 #7 Vladimir-Adrian Maftei 17-11-2012 14:12
Frumos articol, are un suflu epic remarcabil. Bravo!
Citat
 
 
0 #6 MirceaCristea 19-05-2012 16:16
Ma intereseaza numarul revistei in care a aparut articolul acesta (stiu ca este unul mult mai amplu).
Multumesc.
Citat
 
 
+12 #5 ceparu 08-02-2012 13:40
Tatarii din Dobrogea sunt oameni cu care poti trai in armonie ,oameni de cuvant .Nu le place sa-i confunzi cu turci si ce e mai important ,le place sa traiasca in romania .Cinste lor .
Citat
 
 
+10 #4 21-05-2011 11:43
felicitari pentru articol, tatarii sint oameni minunati am avut ocazia sa-i cunosc.
Citat
 
 
+6 #3 03-11-2010 10:49
minunat articol,superbe fotografiile , multumiri Domnicai
Citat
 
 
+8 #2 01-10-2010 11:15
foarte interesant si realistic...o mica particica despre tatarii din Romania...
Citat
 

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Eşti aici: Locuri si oameni Comunitati Tătarii dobrogeni: „Cine suntem?”