Povestea Qatarului modern a început într-un mod consacrat: un fiu şi-a detronat tatăl.
S-a întîmplat aproape de sfîrşitul lunii iunie în 1995, pe cînd soarele apunea după splendidul palat regal de tec şi marmură, situat pe litoral, în Doha. Bătrînul emir, şeicul Khalifa bin Hamad al-Thani, se afla în drum spre Elveţia pentru a-şi petrece vacanţa, lăsîndu-l pe Hamad, fiul său cel mare în vîrstă de 45 de ani, să conducă ţara în absenţa sa. Dimineaţa, pe la 5.30, şeicul Hamad, care stătuse treaz toată noaptea, a convocat o adunare formată din oficiali regali şi reprezentanţi ai celor mai influente familii şi triburi din Qatar şi a anunţat că preia puterea. Nimeni nu a protestat, nici măcar nu a schiţat vreun semn de uimire, deoarece, conform tradiţiei beduine, Hamad îi consultase înainte. Ca şi demnitarilor, tot ce le-a mai rămas a fost să-i jure credinţă - o sută de bărbaţi în robe maro brodate cu aur cu ciofii albe pe cap, atîrnîndu-le pe umeri -, l-au sărutat pe rînd, în funcţie de gradul lor de rudenie, pe cap, pe umăr, pe obraji sau pe nas.
Cu săptămîni în urmă, un consiliu al familiei conducătoare al-Thani se înţelesese cu şeicul Hamad ca tatăl său, care în ultima vreme dăduse în patima alcoolului şi a opulenţei, să fie declarat nepotrivit la cîrma monarhiei ereditare din Qatar.
Acest consens l-a ajutat pe prinţul moştenitor Hamad să-şi asume în mod legitim puterea, în acea dimineaţă de iunie. Astfel, pînă la mijlocul zilei, domnia de 23 de ani a şeicului Khalifa se sfîrşise.
După puţin timp, noul emir - primul născut şi cel mai iubit dintre cei cinci fii ai acestuia - i-a telefonat tatălui său în Elveţia să-i dea vestea. Avertizat înainte, furiosul Khalifa a refuzat să răspundă la telefon.
Dar nu acesta a fost sfîrşitul. Opt luni mai tîrziu, şeicul Khalifa, sprijinit de mulţi monarhi aliaţi din Golful Persic, a încercat să-şi recîştige tronul, lansînd o contralovitură, acţiune sortită eşecului de la bun început.
Şase sute de bărbaţi din triburi de beduini, recrutaţi de credincioşii lui Khalifa, au trecut graniţa din Arabia Saudită în Qatar, dar, o dată ajunşi acolo, mulţi din ei au dispărut saufără urmă. Între timp, o bandă de mercenari francezi, angajaţi drept "forţă de invazie marină", şi-au părăsit hotelul de cinci stele din Doha şi s-au dus pe plajă, însă nu şi-au găsit ambarcaţiunile. Există multe poveşti, ca aceasta spusă de un bărbat care stătea în grădina sa cînd a auzit un zgomot "ca de tanc". A mers tiptil şi s-a uitat peste gard. Spre surprinderea lui, a văzut un Land Rover ticsit cu şase bărbaţi, beduini solizi, ciofiile lor alb-roşii fluturînd în bătaia vîntului. "Se certau între ei - mi-a spus - şi era evident că se rătăciseră. Cum e posibil să te pierzi prin Doha ?", a spus el, dînd din cap. "Unul din ei ţipa la mobilul său: "Unde e palatul?"".
Cînd lovitura de stat a eşuat, şeicul Hamad a arestat mai mult de o sută de conspiratori şi i-a cerut tatălui său - care locuieşte în sudul Franţei atunci cînd nu e la Londra - să returneze cîteva miliarde de dolari statului. (Acesta a returnat în jur de un miliard în 1997).
De remarcat faptul că într-o regiune unde orgoliile sînt importante şi ritualul puterii complicat şi neschimbat de ani, şeicul Hamad a început să domnească într-o manieră pe care ceilalţi monarhi din zonă - a căror vîrstă medie era de 68 de ani - o considerau eretică, decretînd o serie de reforme politice şi sociale care în doar cîţiva ani au transformat micul emirat într-un Qatar cu totul diferit de cel pe care-l condusese tatăl său.
