În inima junglei braziliene, Sydney Possuelo, apărător al drepturilor indienilor, e într-o cursă contra cronometru pentru a salva o populaţie pe care speră să nu o întîlnească niciodată: Flecheiros.
În dimineaţa asta am găsit urme proaspete de paşi. Toate merg în aceeaşi direcţie cu noi, prin jungla virgină a Braziliei, în vestul extrem al bazinului amazonian. Maimuţe lînoase (Lagothrix lagotricha) urlă şi pălăvrăgesc undeva în depărtare. De sus, din hăţişul de deasupra, gîlceava lor este punctată din cînd în cînd de hîşîitul macetelor şi de ţipetele ascuţite ale păsărilor piha. Toţi 34, cîţi sîntem, înaintăm în adîncul pădurii tăcuţi, încolonaţi în şir indian. Numai unul sau doi dintre tovarăşi sînt mereu la vedere în hăţişul imens de un verde strălucitor şi maro îmbibat de ploaie. Restul sînt înghiţiţi de crengi şi liane încolăcite, groase cît anacondele, spînzurînd 30 de metri, din vîrful arborilor pînă la poala pădurii. Chiar în faţa mea, Sydney Possuelo întinde pasul pe o porţiune netedă de teren, un binemeritat respiro după rîpele abrupte cu care ne luptăm de zile întregi. „Probabil sîntem singurii oameni care au călcat vreodată pe aici - îmi spune el. Noi şi indienii.”
Iconoclast arţăgos, cu ochi mari, căprui, cu o barbă sură, neîngrijită, cu şuviţe rebele ieşind de sub o pălărie moale de camuflaj, la 63 de ani, Possuelo este considerat unul dintre ultimii mari exploratori ai întinderilor sălbatice ale Amazonului şi autoritatea supremă în materie de triburi izolate de indieni din Brazilia. După două săptămîni de călătorie pe rîu şi 20 de zile de hăcuit tufişuri, Possuelo ne-a dus lîngă izvoarele a două rîuri apropiate, Itaquaí şi Jutaí unul dintre cele mai îndepărtate şi necunoscute locuri rămase pe planetă. Acesta este teritoriul misterioşilor flecheiros sau Oamenii-Săgeată, un trib indian greu de zărit, vestiţi mai ales ca arcaşi pricepuţi, gata să-şi slobozească proiectilele cu vîrfuri otrăvite ca să-şi apere teritoriul de intruşi, topindu-se apoi departe în pădure.
Deodată, Possuelo se opreşte. Un arbust tăiat de curînd, care se mai ţine doar într-o bucată de scoarţă, ne taie calea. Prin el însuşi, acest patetic surogat de poartă n-ar putea opri nici un ţînc de-un an, darmite o coloană de 34 de oameni înarmaţi. Şi totuşi, poartă un mesaj - şi un avertisment - pe care Possuelo îl recunoaşte imediat şi îl respectă. „Acesta este un limbaj universal în junglă - şopteşte el. Înseamnă: „Nu intra. Nu merge mai departe.” Trebuie că ne apropiem de satul lor.”
Şi asta e o chestie pe care Possuelo vrea s-o evite. Se întoarce şi, cu un gest tăcut, autoritar, al mîinii, comandă coloanei să treacă de pe potecă în tufişurile dese de lîngă noi. După jumătate de oră de mers prin clisa care ne smulgea cizmele din picioare, ferindu-ne de crengile pe care roiau furnici de foc (Genus solenopsis), am ajuns lîngă malurile abrupte ale unui pîrîu îngust, limpede. Possuelo comandă o oprire să îi aşteptăm pe cei rămaşi în urmă.
Flecheiros figurează printre cele 17 triburi considerate necontactate, ce trăiesc în zonele îndepărtate ale Amazonului brazilian. În această parte a pădurii amazoniene, în Zona Indigenă Vale do Javari , pot exista pînă la 1.350 de băştinaşi necontactaţi - poate cea mai mare concentraţie de acest tip din lume. Majoritatea sînt descendenţii supravieţuitorilor masacrelor comise de intruşii albi de-a lungul secolelor. Indienii s-au împrăştiat pe dealurile împădurite de la izvoare şi continuă să evite orice contact cu lumea din afară.
Dar luptele violente sînt doar în mică măsură răspunzătoare de victimele provocate comunităţilor băştinaşe. Cei mai mulţi au murit din cauza bolilor contagioase aduse de străini, inclusiv de banala răceală, pentru care nu aveau nici o protecţie biologică. Ivan Arapa, unul dintre cercetaşii noştri, băştinaş din tribul Matis, a fost contactat pentru prima oară în urmă cu 25 de ani. Ivan încă îşi aminteşte cum bîntuia moartea în satul său după aceste prime vizite ale oficialilor guvernului brazilian. „Toţi tuşeau. Toţi erau pe moarte - îşi aminteşte el. Mulţi, foarte mulţi matis au murit. Nu ştiam de ce.”
Mai mult de jumătate dintre cei 350 de matis care trăiau de-a lungul rîului Ituí, înăuntrul rezervaţiei Javari, au pierit în lunile ce au urmat contactului, precizează oficialităţile.
