Să se fi scurs oare timpul unei migraţii atemporale?
Bătrînului îi este ciudă că nu poate vorbi. În timp ce soţia sa ne povesteşte despre ultima lui criză, el îşi trage pătura peste cap şi zace acolo, în pat, trăgînd cu ochiul. Pînă la tabăra lor de iarnă e cale de şapte zile prin munţi, ne explică ea, iar el e prea slăbit ca să poată călări. "O să-l luăm cumva - spune ea -, dar nu prea ştiu cum". Probabil vor trebui să-l lege pe o targă improvizată pe două prăjini, trasă de un bou. Terenul e stîncos, iar temperatura e deja coborîtă bine sub zero.
Bătrînul, pe nume Purevsh, îşi trage pătura de pe cap şi-şi cheamă fiul să-l ajute să se ridice - "da da da da da da da." După ce-i ridică trupul slăbit, Purevsh priveşte în jurul său, cu ochii înlăcrimaţi. Știe la ce se gîndesc toţi: că va muri în munţi.
De generaţii, oamenii trec munţii în Mongolia de nord şi mor aici. Cînd vine toamna în valea Darhad, sute de familii îşi încarcă avutul pe boi şi îşi mînă oile, caprele şi vitele spre taberele de iarnă, unde clima este cu vreo 10oC mai caldă, iar iarbă este destulă, cît să le ajungă turmelor pînă în primăvară. Între cei 3.500 de kilometri pătraţi de vale şi taberele de iarnă se află un perete de 3.000 de metri, cu piscuri înzăpezite, care sînt pe cît de abrupte, pe atît de frumoase.
Pînă la începutul lui octombrie, fotograful Gordon şi cu mine am cunoscut multe familii care aveau de gînd să treacă munţii urmînd unul dintre cele patru variante de drum, însă este pentru prima oară cînd avem de-a face cu o problemă de viaţă şi de moarte. Alături de noi în ger - cuvînt mongol care înseamnă iurtă - se află şi Cliff Montagne, un prieten al lui Gordon care de şase ani lucrează în Darhad; el acordă finanţări şi credite modeste în cadrul unui program de dezvoltare regională pe care l-a iniţiat la Montana State University. După ce s-a gîndit cîteva minute la situaţia familiei, Cliff are o idee: dacă ei găsesc pe cineva care să-i ducă cu un camion pînă la tăbăra lor de iarnă, prin varianta lungă, care ocoleşte munţii, el le va da - lui Purevsh şi familiei acestuia - banii de benzină, cam 120 de dolari.
În timp ce soţia lui Purevsh, Tsegmed, îi explică propunerea străinului, acesta înghite în sec iar buzele încep să-i tremure. "Oamenii aceştia vor să ne ajute" - îi spune ea cu blîndeţe, iar amărăciunea pe care el şi-a tot reprimat-o de la sosirea noastră se revarsă într-un torent de suspine. Este un moment stînjenitor, aşa că toată lumea priveşte în altă parte. După cîtva timp, Tsegmed şterge faţa soţului său, aprinde o ţigară pentru ea şi una pentru el şi fumează amîndoi cu ochii încă scăldaţi în lacrimi. "Oameni cumsecade ne-au intrat azi în casă" - spune ea în timp ce noi ne ridicăm să plecăm. Chiar şi Cliff plînge de-ndată ce am ieşit din iurtă.
Totul pare atît de simplu. "Mă gîndeam la ce am cumpărat pentru această călătorie - 130 de dolari am dat doar pe o vestă - spune Cliff mai tîrziu. Chiar n-am fost în stare să plec pur şi simplu." Gestul lui Cliff are o ironie sumbră, care nu scapă nici unuia dintre noi. Am venit aici să studiem această migraţie, cîtă vreme ea încă mai există - şi, în mare parte, face ca viaţa în Darhad să fie deosebită - , şi poate că e doar o chestiune de timp pînă cînd păstorii vor începe să migreze cu camionul, şi nu cu boii. Și iată-ne în această situaţie: ajutăm o familie să facă drumul cu camionul.
Înainte să vin în Mongolia, mă fascina gîndul că te urci pe cal la un capăt al ţării şi călăreşti pînă la celălalt capăt - aproximativ distanţa Bucureşti-Viena, dus-întors - fără să dai de vreun gard sau de vreun drum pavat. Cînd am citit despre planul primului-ministru, Nambaryn Enkhbayar, de a construi o autostradă dintr-un capăt în celălalt al ţării, şi despre visul său de a vedea 90% din populaţie stabilită în oraşe pînă în 2030 ("Ca să putem supravieţui trebuie să renunţăm la traiul nomad" - a spus el unui reporter), ceva s-a chircit în mine. De la el din capitală, din Ulan-Bator, el a văzut o naţiune înapoiată care trebuia să păşească în epoca modernă. De la mine, de pe străzile Washingtonului, sufocate de trafic, am văzut ultima bucată de lume neinvadată.
