Temperaturi de coacere, întinderi de sare – e greu să-ţi imaginezi un peisaj mai nemilos ca Deşertul Danakil, din Africa. Dar pentru populaţia afar acesta este o casă pentru care merită să mori.
„Am noutăţi“ – anunţă Edris Hassan. Aşezîndu-se pe un bolovan de pe malul Rîului Saba, din Etiopia, în nordul Deşertului Danakil, el îşi propteşte kalaşnikovul alături. Edris este înalt pentru un afar. Fiind paznic şi ghid al micului nostru grup de călători, reputaţia şi arma sa ne-au netezit calea prin Afar, o regiune considerată a fi locuită de unii dintre cei mai fioroşi oameni din lume.
În oraşul Hamed Ela, în timp ce aşteptam să ne alăturăm caravanei de negustori de sare, împreună cu care călătoream acum, am aflat de la Edris că noutatea, sau dagu, cum îi spun afarii, este un subiect serios, ceva ce trebuie cîntărit cu grijă şi asumat. Este mult mai mult decît un telegraf al deşertului sau o bîrfă sătească, mai mult decît ultima bombă din prima pagină a ziarelor. Într-un cadru ceremonios de strîngeri şi sărutări de mîini, afarii îşi spun unul altuia tot ce au văzut sau auzit, o litanie poetică ce poate fi aproape homerică prin detaliu şi precizie. Prin dagu ei află despre orice nou-veniţi pe tărîmul lor deşertic, despre starea puţurilor cu apă şi a locurilor de păşunat, despre cămilele sau caravanele dispărute. Află despre căsătorii şi funeralii, despre noi alianţe şi trădări, despre ultimele bătălii purtate şi despre starea drumului care-i aşteaptă. Află despre tot ce s-a schimbat într-un ţinut schimbător şi în lume în general, iar din toate aceste informaţii îşi stabilesc un mod de acţiune. Cei care au acordat o atenţie mai mare veştilor – spun ei – s-ar putea să supravieţuiască, Inshallah – cu voia Domnului.
Acum, Edris ne împărtăşeşte şi nouă – mie şi fotografului Carsten Peter – ultimele dagu, vorbind în amhara, această lingua franca a Etiopiei, prin Zelalem Abera, interpretul nostru.
„M-am întîlnit cu un prieten aici – spune Edris, înclinîndu-şi capul spre un mic grup de colibe cu acoperişuri de frunze care formează satul afar Asso Bollo. Avea veşti despre problemele care ne aşteaptă. Ugugumo sînt în canion. Opresc toate caravanele, le cer bani şi le fac necazuri. Nu e sigur să continuăm drumul. Dacă vreţi să continuaţi, eu nu mai răspund pentru voi.“
Ugugumo... Auzisem zvonuri despre aceşti rebeli (Frontul Unităţii Democratice Revoluţionare Afar) încă din prima zi în care pusesem piciorul în deşert. Erau, după cum ni s-a spus, sălbatici şi imprevizibili, la fel de duri şi necruţători ca şi nisipurile deşertului. Dar erau şi nişte eroi, bărbaţi curajoşi, pentru că luptau ca să redobîndească teritoriul Afar, pierdut la începutul anilor ,90, atunci cînd Eritreea a învins Etiopia, devenind o naţiune separată.
Edris s-a aplecat, a scos dopul de plută al bidonului său de apă, pe care l-a întors apoi cu gura în jos, golindu-l, ostentativ, în nisip: n-avea de gînd să se pună cu Ugugumo. Pentru el, călătoria se încheiase.
Carsten, Zelalem şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt buimăciţi. Aşteptaserăm mai bine de o săptămînă în Hamed Ela pentru a ne alătura acestor caravane afar cu sare, care-şi încetaseră lungile drumuri în timpul lunii sfinte a Ramadanului. Iar acum, cînd în sfîrşit eram cu ei, voiam să mergem mai departe. Fuseserăm avertizaţi că drumul, lung de trei zile, va fi fierbinte şi istovitor, o călătorie însetată, plecînd din cîmpiile saline de dincolo de Hamed Ela, printr-un deşert pietros şi prin canioane, pînă la Berahil, oraşul mai mare unde caravanele îşi descărcau sarea, însă nu ne aşteptaserăm deloc să apară un astfel de sfîrşit brusc. Ce puteam face? Era aproape 3 dimineaţa. Mai jos de noi, în strălucirea mătăsoasă a luminii stelelor, caravanele cu care merseserăm îşi continuau drumul de-a lungul malului rîului şi dispăreau după o cotitură, într-un canion de gresie – urmînd chiar calea pe care Edris o declarase prea periculoasă pentru noi.
Dar pericolul şi privaţiunile erau motivele pentru care veniserăm în Deşertul Danakil – sau, cel puţin, ceea ce voiam să observăm. Călătorind cu negustorii de sare, speram să ne facem o imagine din interior asupra modului de viaţă afar. Deja, după săptămîna petrecută în Hamed Ela, un cătun bîntuit de praf şi muşte, îmi formasem unele păreri. Una dintre acestea era că oamenii pot şi vor trăi oriunde – chiar şi în Danakil, un loc cu nisipuri uscate şi întinderi de pietriş încă şi mai uscate, curgeri de lavă împietrite, vulcani activi, cîmpii arzătoare de sare, temperaturi care ating adesea 500C, vînturi care te îneacă cu praf şi zile sufocante, în care nu sufla nici un vînt. Chiar mai rău, acest loc, unde cădeau ploi rare în cel mai fericit caz, se afla acum în ghearele unei secete teribile, iar cadavrele pe jumătate mumificate ale cămilelor şi caprelor zăceau împrăştiate peste nisipuri.
Iar ugugumo voiau să elibereze acest ţinut. Ce-i de eliberat aici, mă întrebam? De ce ar lupta cineva pentru un asemenea loc infernal? Şi cum de a ajuns el să-i atragă pe aceşti oameni?
Negustorii de sare pe care îi întrebasem cu o zi mai înainte păreau descumpăniţi. „E sarea! – spuneau ei, ridicînd blocurile de mărimea unei enciclopedii pe cămile. Este porumbul nostru; este aurul nostru. Bineînţeles că ne vom lupta cu oricine ar încerca să ne-o ia.“
I-am întîlnit pe negustori la minele de sare aflate dincolo de Hamed Ela, pe marginile Lacului Asele, în centrul părţii de nord a Deşertului Danakil. La peste 90 m sub nivelul mării, lacul şi cîmpiile sărate se află într-unul din punctele cele mai joase din Africa (cel cu altitudinea minimă, de –156 m, este mai departe, spre sud-est, tot în Danakil, la Lacul Assal, în Djibouti). Aici, echipe de afari musulmani şi tigrayani creştini, din platourile înalte ale Etiopiei, se adună zi de zi, timp de 10 luni pe an, pentru a extrage sarea şi a o transporta pe cămile, catîri şi măgari spre pieţele din munţii Etiopiei şi, mai departe, în Sudan. În trecut, blocurile de sare (numite amolé) erau folosite peste tot în Etiopia pe post de bani. Chiar dacă banii peşin au înlocuit sarea, comerţul în sine a rămas principalul mod de viaţă al afarilor din nord, iar ei îşi apără comoara – la fel ca pe orice grăunte de nisip din deşertul lor –, precum argonauţii de odinioară.
