Punct culminant al Festivalului Pongal - sarbatoarea recoltei -, jallikattu (urmarirea taurului) e o competitie a barbatiei si a curajului, in care mii de barbati, asistati de zeci de mii de spectatori, incearca sa prinda, cu mainile goale, intre 250 si 450 de tauri special selectionati.
Text: Radu Vioreanu
In urma cu mai mult de un an, stateam tolanit pe scaunul unei terase la o bere, alaturi de un foarte bun prieten, care mi-a spus zambitor: "Am aflat ca au si niste lupte cu tauri in India. Cum ar fi sa dam o tura pe acolo?" Am raspuns ca ar fi foarte frumos, gandindu-ma amuzat la ce poate face bautura din om.
La catva timp dupa acea discutie, ne uitam stupefiati cum niste baieti ne arunca bagajele din avion direct pe asfaltul incins al Aeroportului din New Delhi.
Dupa mii de kilometri in nesfarsite trenuri, autobuze, ricse cu sau fara motor, ajungem in Madurai, supranumit capitala culturala a statului Tamil Nadu si, totodata, punctul nostru de plecare catre satele in care se desfasura in fiecare an, la jumatatea lui ianuarie, jallikattu (urmarirea taurului), in cadrul Festivalului Pongal.
Coboram din autobuz, ce parea tinut la un loc doar de vopsea, in Palamedu. Un catun cu ulite pustii si case cu acoperisuri din stuf decolorat de soare, al carui singur loc animat parea statia de autobuz.
"Yes, sir, aici va fi maine jallikattu" - reusim sa intelegem, dupa ce obosiseram de atat dat din maini in conversatia noastra cu cativa localnici navetisti.
Ne uitam in jur mirati: nici urma de pregatiri, cu exceptia catorva schele din trunchiuri de cocotier si bambus, pe care se jucau o multime de pustani, si a catorva capre plictisite, care se incapatanau sa mai gaseasca ceva verde in ulitele "asfaltate" cu praf. Cu impresia pregnanta ca am gresit satul, revenim a doua zi dimineata si ramanem trasniti de schimbarea de decor.
O mare de oameni agatati ciorchine pe tribunele care nici nu se zareau cu o zi inainte. Nu mai aveam loc nici sa scap un film pe jos. In arena, mii de flacai, dar si oameni care se bazeaza pe experienta varstei, luand aer in piept si frecandu-si mainile cu tarana, ca luptatorii de sumo, se pregatesc sufleteste pentru intalnirea cu bestiile dezlantuite.
Cu parul atent dat cu gel si mustatile rasucite razboinic in sus, ei pun la cale planul de bataie, se organizeaza pe echipe cu tricouri de aceeasi culoare, pentru a se coordona mai bine. Tinuta "sport", obligatorie la un asemenea eveniment, se compune, cu putine exceptii, din tricou, bermude si slapi.
Undeva, la inaltimea camerei din care curand vor fi eliberati taurii, din fericire unul cate unul, troneaza impunator, intre doua megafoane sparte, crainicul si, totodata, arbitrul "competitiei". Pe cand omul isi drege vocea si testeaza microfonul, incep sa inteleg ca pericolul nu va fi atat de a ma intalni tête-à-tête cu un taur, cat de a fi calcat in picioare.
