Kolkata e hotărâtă să interzică acest viguros simbol din trecutul colonial al Indiei.
În Kolkata (Calcutta), strategia conducătorilor – ai automobilelor, taxiurilor, autobuzelor şi scuterelor acoperite cu trei roţi, folosite ca taxiuri, şi chiar ai triciclurilor cu cabină – e simplă: croieşte-ţi drum în timp ce claxonezi. De stopuri nici nu poate fi vorba. Pentru vizitatori, semnele pe care stă scris cu majuscule supradimensionate Respecta}i regulile de circula}ie par o mostră de umor negru. Pe durata unei şederi recente la Kolkata, metoda pe care o scornisem pentru a traversa artere principale era să aştept până când mă puteam alătura unui grup de pietoni mai mare decât ar fi fost dispus să calce un şofer de taxi. Pe străduţele lăturalnice înguste, claxonatul gălăgios e semnalul că un taxi sau chiar o camionetă va apărea de după colţ, gonind printr-un spaţiu destinat în cel mai bun caz bicicletelor. Dar din când în când, într-un moment de acalmie a claxoanelor, auzeam în spatele meu câte un clopoţel. Un occidental care a văzut prea multe filme de Crăciun pe Hallmark ar fi fost poate tentat să se uite după un atelaj trăgând o sanie prin nămeţi. Dar ceea ce se ivea era o ricşă. În loc să fie trasă de un cal, aceasta era trasă de un bărbat – de obicei slăbănog, asudat şi desculţ, care nu părea a se ridica la dificultatea sarcinii sale. De deget avea prins un clopoţel pe care îl scutura în permanenţă, scoţând ceea ce este cu siguranţă cel mai plăcut sunet emis de vreun vehicul în Kolkata.
Unul dintre cele mai mari oraşe din lume, Kolkata, capitala Bengalului de Vest, cu aproape 15 milioane de locuitori, e unică prin parcul său masiv de ricşe trase manual. Se pare că această caracteristică nu este preţuită de autorităţile guvernamentale. Motivul? E tentant, desigur, să dai vina pe Maica Tereza. Un politician din Kolkata mi-a spus că oraşul este cunoscut pentru cei trei m: marxism, mishti şi Maica Tereza. (În ultimii 30 de ani, guvernul Bengalului de Vest a fost dominat de partidul comunist. Mishti e un iaurt îndulcit pe care locuitorii Kolkatei îl adoră, deşi sunt şi mari amatori de rossogolla, un desert local.) Nu există nicio îndoială că atenţia internaţională acordată lucrării Maicii Tereza printre nefericiţi şi muribunzi a făcut ca pentru occidentali Kolkata să fie sinonim cu mizeria – deşi localnicii insistă mereu că mahalalele din Mumbai, de pildă, sunt mai extinse şi că niciun alt oraş din India nu se ridică la bogăţia vieţii intelectuale şi culturale a Kolkatei.
Chiar şi cel mai înfocat apărător al Kolkatei va recunoaşte că oraşul a trecut prin perioade cu adevărat dificile în cei 60 de ani de independenţă ai Indiei cu mult înainte de vremea Maicii Tereza. Sciziunea teritorială care a însoţit independenţa a însemnat şi că, fără un ajutor substanţial din partea guvernului central, Kolkata a trebuit să absoarbă câteva milioane de refugiaţi din ceea ce urma să devină Pakistanul de Est. Au existat perioade, în anii 1970 şi ’80, când Kolkata părea că nu-şi va reveni niciodată de pe urma acelei traume, urmate de un alt val de refugiaţi în timpul războiului care a transformat Pakistanul de Est în Bangladesh. Au fost ani marcaţi de crize de electricitate, conflicte de muncă, plecarea investitorilor şi îngrozitoare violenţe provocate de mişcarea naxalită, începută de ţăranii din Bengalul de Vest care cereau redistribuirea pământului şi transformată de studenţi într-un război urban de gherilă. În 1985, însuşi primul-ministru al Indiei, Rajiv Gandhi, a numit Kolkata „un oraş pe moarte“.
Mulţi oameni dorm încă pe străzile Kolkatei, dar în ultimii ani au survenit schimbări majore. După decenii în care s-a bazat pe electoratul sărac din zonele rurale şi a desconsiderat investiţiile, Partidul Comunist din Bengalul de Vest a îmbrăţişat hotărât capitalismul şi modernitatea. Cu toate că simbolurile guvernamentale rămân cele la care te-ai aştepta de la un partid care încă mai are un politbiuro – schimbarea numelui străzilor a făcut ca adresa consulatului american să fie strada Ho Şi Min 5/1 –, administraţia oraşului curtează în mod regulat delegaţiile occidentale aflate în căutarea unor oportunităţi de afaceri. Kolkata are acum malluri şi pasaje moderne. Recent, umblând prin oraş aproape o săptămână şi fiind adesea singurul occidental din zonă, am fost abordat de numai doi cerşetori.
Totuşi imaginea unui oraş are nevoie de ceva timp pentru a se schimba. (La fel ca şi numele lui, schimbat oficial în 2001 din Calcutta în Kolkata, care e mai apropiat de pronunţia lui în bengali. În timpul conversaţiilor în engleză, n-am auzit însă pe nimeni care să numească oraşul altfel decât Calcutta.) Pentru occidentali, mijlocul de transport identificat în cea mai mare măsură cu Kolkata nu este modernul său metrou – ale cărui staţii spaţioase sunt decorate cu lucrări de artă şi ecrane care transmit meciuri de crichet –, ci ricşele trase manual. Poveştile şi filmele glorifică acest vehicul primitiv, cu roţi înalte de lemn, tras de cineva care arată de parcă ar avea nevoie de ajutorul Maicii Tereza. De ani de zile, guvernanţii vorbesc despre eliminarea acestor ricşe pentru motive pe care le numesc umanitare – în principal acela că, după cum a spus adesea primarul Kolkatei, e jignitor să vezi „un om asudând şi chinuindu-se să tragă după el un alt om“. Dar în ultima vreme politicienii se plâng şi de impactul celor 6.000 de ricşe asupra traficului unui oraş modern şi, în special, asupra imaginii lui.
