În ringurile de wrestling din Bolivia, fustele zboară când cholitas contraatacă!
În cea mai mare sală de gimnastică publică din El Alto, în Bolivia, lumina zilei păleşte prin ferestre şi sutele de oameni din tribune devin tot mai nerăbdători. Stau deja de mai bine de două ore, zeflemisind şi răcnind încurajări în faţa succesiunii de artiste care s-au înfruntat în centrul sălii, pentru a-şi măsura agerimea şi a-şi demonstra forţa şi priceperea uluitoare. Dar se face târziu şi, peste muzica disco asurzitoare, tropăiturile din picioare şi fluierăturile nerăbdătoare, se aude în crescendo: „Aduceţi-le încoace!“ Muzica devine tot mai tare, la fel şi fluierăturile; simţi că e posibil să izbucnească o răzmeriţă, dar în sfârşit luminile scânteiază, apoi se fac mai mici, iar muzica trece la chunka-chunka, ritmul greu, profund, al unui huayño bolivian modern. Un crainic comentează entuziasmat la microfon, draperiile care dau către vestiare sunt trase în lături, iar „Yolanda Îndrăgostita“ şi „Claudina cea Rea“, vedetele acestei seri, îşi fac apariţia mult aşteptată, întâmpinate cu aplauze extatice.
Ca multe femei de origine aymara din public, Yolanda şi Claudina sunt îmbrăcate până în cele mai mici detalii după moda tradiţională a platourilor înalte din Anzi: fuste strălucitoare, peste mai multe straturi de jupoane, şaluri brodate pe care sunt prinse bijuterii în filigran, pălării tari. Costumele lor sclipesc în lumina reflectoarelor, în timp ce înaintează ca o procesiune regală în jurul tribunelor, salutând publicul cu zâmbete afabile de prinţese, făcând piruete şi fluturându-şi graţios mâna, până când muzica se opreşte. Acesta e semnalul: cu mişcări agile, cele două femei intră legănându-se pe ringul de wrestling, care a fost centrul de interes al activităţii din această după-amiază. Îşi scot rapid pălăriile, desfac acele care le prind şalurile şi... jap, jap, jap! Claudina îi aplică o lovitură Yolandei, Yolanda o pocneşte pe Claudina, Claudina încearcă să scape, dar Yolanda o înşfacă pe Claudina de cozi, o învârte şi BUUM! Claudina se răsuceşte prin aer cu jupoanele şi cozile împletite fluturând, apoi aterizează cu spatele pe saltea, răsuflând greu, ca peştele pe uscat. Publicul îşi iese din minţi.
Bine aţi venit în deliranta lume a wrestlingului bolivian. În El Alto, un oraş rece, lipsit de arbori şi confort, care este situat la 3.900 de metri deasupra nivelului mării, trăiesc un milion de oameni, cei mai mulţi veniţi aici în ultimele trei decenii, pentru a scăpa de sărăcia, atât de răspândită, din zonele rurale. Cei mai norocoşi îşi găsesc locuri de muncă stabile în capitala La Paz, spre care El Alto priveşte în jos. Mulţi vând haine, ceapă, DVD-uri piratate, păpuşi Barbie, piese de maşini, mici mamifere uscate, pentru ritualuri magice. Cei mai săraci alteños se angajează ca animale de povară. Cu toţii se luptă cu traficul fără speranţă, lipsa constantă de combustibil şi apă, oboseala surdă a muncii istovitoare, sorţii care se adună împotriva lor. După ce au terminat lucrul, simt nevoia să se joace, iar când vor să se joace, nu se ştie niciodată ce idei le vor mai veni. În ultima vreme, au inventat extraordinarul spectacol cu cholitas luchadoras – cholitas luptătoare –, care a insuflat o nouă viaţă versiunii proprii a Boliviei de lucha libre mexicană, un spectacol de lupte libere undeva între o dramă medievală, un meci de wrestling şi o casă de nebuni.
„Atenţie!“ – zbiară publicul. Yolanda îşi sărbătorea victoria, dar Claudina, ca dovadă a firii ei malefice, tocmai se pregătea să se arunce asupra ei din spate. Yolanda se răsuceşte prea târziu; Claudina o doboară la pământ şi se caţără ca o smintită pe corzile ringului. „Eu sunt cea mai frumoasă! – urlă ea către public. Voi sunteţi toţi nişte sluţi! Eu sunt naşul vostru! Pe mine au venit să mă vadă toţi gringo!“ Într-adevăr, trei rânduri de scaune de la marginea ringului sunt pline de străini, toţi cu ochii holbaţi, dar în realitate deloc relevanţi. Cholitas fac spectacol pentru compatrioţii lor.
Claudina, care e – oficial vorbind – o ruda, adică o tipă rea, a tras o duşcă de suc, cu care acum împroaşcă publicul, exact în clipa în care Yolanda, o técnica, adică o tipă bună, o loveşte cu pumnii şi o târăşte spre tribune, făcându-i pe spectatorii aflaţi acolo să se împrăştie rapid, cuprinşi de o panică încântată, plină de ţipete. Yolanda a câştigat! Ba nu, Claudina a câştigat! Ba nu, Yolanda! Dar staţi aşa! Publicul zbiară, avertizând din nou, pentru că şi-a făcut apariţia pe tăcute o nouă ameninţare: „Hăul Negru“ – sau poate o fi „Moartea Satanică“ ori „Scheletul Alb“; e foarte greu să mai ţii evidenţa – a sărit în încăierare şi acum o ţine pe Yolanda blocată într-o foarfecă atroce, cu picioarele. Situaţia pare deznădăjduită... Ba nu, iată că apare din senin şi „Ultimul Dragon“, care duce un scaun! Cu care îl izbeşte în cap pe Hăul Negru sau poate pe Schelet ori pe Yolanda! Până şi Claudina pare să fi pierdut şirul – şi nu mai ştie care cine e. Face un salt avântat, năpustindu-se la propriul ei aliat, detestabilul „Picudo“. „E definitiv distrus!“ – urlă frenetic comentatorul.
Sau aproape definitiv. În lucha libre, nicio înfrângere nu e definitivă.
„Vreau să fie absolut clar – spune Juan Mamani, care luptă ca rudo, cu numele de luptător „El Gitano“ – că ideea cu cholitas a fost a mea“. Mamani este un tip înalt, colţuros şi am fi amabili dacă l-am numi neprietenos. Întrerupe discuţiile la telefon închizând brusc, nu vine la întâlnirile pe care a fost nevoit să le accepte şi încearcă să obţină bani pentru interviurile pe care le dă. Cholitas din echipă sunt îngrozite de el. „Nu-i spune că m-ai sunat; nu-i spune că ai numărul meu de telefon!“ – m-a implorat una dintre ele.
L-am vânat în apropierea sălii de gimnastică din El Alto şi, după un început deloc promiţător – tot încerca să se ferească de mine şi să treacă mai departe –, am rostit cuvintele magice: „Mexic“ şi „Demonul Albastru“. Faţa lui Juan Mamani, căpcăunul, s-a luminat brusc într-un zâmbet. „Cea mai mare pasiune a mea este lucha libre – a spus. Pentru noi, Mexicul este exemplul demn de urmat. Pentru mine, Demonul Albastru este lo mas grandioso.“
Luptătorii lui Mamani au toţi peste zi câte un loc de muncă, iar el îşi câştigă existenţa de pe urma unui mic atelier de reparaţii electrice. Însă şi-a investit o bună parte din câştigurile de-o viaţă într-un uriaş ring de lupte la el acasă, unde se antrenează grupul lui. Îşi plăteşte luptătorii cu 20-30 $ pentru un meci şi probabil că nu-şi opreşte cu mult mai mult pentru el. „Aici, în Bolivia, e imposibil să-ţi câştigi existenţa de pe urma acestei mari pasiuni pe care o am eu“ – spune Mamani. Visul lui a fost să creeze o şcoală boliviană de eroi ai wrestlingului, pe măsura per-formanţelor obţinute de marile legende mexicane din lucha, a salturilor lor îndrăzneţe înainte şi înapoi, a costumaţiilor unice şi a posturii lor regeşti. Îl văzusem pe Demonul Albastru luptând? Serios? La plecare, mi-a strâns mâna.
