Revista National Geographic: Sa avem grija de planeta!

O calatorie calare in Muntii Neamtului

Text: Marian Chiselite

Numele ei nu era Furnica. Iapa asta rosie, bine legata, cu nari largi si copite mici, tari, ca de hutul, nu avea nume la Herghelia Lucina, iar eu nu o mai vazusem pana atunci. Adevarata Furnica, o iapa mica, baltata, care era destinata calatoriei mele, devenise, in ziua plecarii, imposibil de calarit.

Un specialist in echitatie ar spune ca e un fapt cel putin periculos sa-ti vezi destinul legat de un cal necunoscut. Intr-un efort de optimism, hotarai ca iapa rosie cu dangaua P1 24L sa se numeasca Furnica, atribuindu-i toate trasaturile ce rezulta din aceasta denumire.

Demiurgul din mine nu putea decat sa spere la o minune ca noua Furnica sa fie cuminte, harnica, ascultatoare si puternica, pentru a se situa cu cinste la nivelul Pisicutei, predecesoarea sa. Cat despre cinstea mea, stiam deja ca nu am experienta de calator a coconului Calistrat.

Cum puteam sa-l descopar pe Hogas? Unica modalitate era sa nu ma grabesc, sa planuiesc prea putin traseul si sa iau ca atare ceea ce mi se oferea. Sau, dupa cum spune insusi scriitorul: "A ne incredinta mersul la intelepciunea intamplarii", vechea si iubita noastra cunostinta.

Cercetandu-l cu atentie pe maestrul meu, observam diferente intre noi: eu o aveam de la inceput pe blanda Furnica, pe cand scriitorul pleca la gebeaua Pisicutei abia in a doua parte a calatoriilor sale, cea din Muntii Tarcaului. Hogas obisnuia sa mai tocmeasca o calauza, precum maica Filofteia, sprintena Axinia sau uriasii Hutan si Sgribnicea.

La fel planuiam si eu, dar banii mei nu au fost nada pentru niciun pusti, deoarece tot nemteanul munceste, fie la bureti sau fan, fie la padure sau in constructii. Ca echipament, daca eu ma puteam considera mai impermeabil, Hogas se putea inchipui mai in siguranta, purtand la brau nu un spray pe baza de piper, ci un revolver cu sase focuri.

In rest, cred ca urticariile, maracinii, cainii si puricii de stana, fagii si ulmii imensi, gustul vinului si al casului, apa de izvor, padurea si toate „diminetile marete“ au fost aceleasi, atunci, in 1883, ca si acum, in 2008. Caci atat de putin schimbate sunt locurile pe unde am trecut, incat lumea lui Hogas este deschisa oricui doreste sa o cunoasca. Hogas a fost un remarcabil om de munte.

Constantin Ciopraga numara pe putin 14 calatorii ale scriitorului pe Ceahlau, iar Sidonia Hogas confirma, in amintirile inchinate memoriei tatalui ei, pasiunea acestuia pentru drumetiile lungi. Dascal dedicat, calator si scriitor, il aflam pe Hogas, din marturiile contemporanilor, un obisnuit al manastirilor Neamtului si un hoinar neabatut timp de 31 de ani (intre 1869-1900).

Astfel, opera sa „Pe drumuri de munte“ relateaza doar o parte dintre peregrinarile sale. Aparute doar in foileton in diversele publicatii ale vremii la care Hogas colabora, amintirile au fost tiparite intr-un singur volum abia dupa moartea sa, desi scriitorul incercase de doua ori, fara succes, sa le vada reunite intre copertile aceleiasi carti. Cauzele? Greselile de tipar inacceptabile – se spune ca insusi Hogas corectase textul – si un incendiu izbucnit in depozitul revistei „Viata Romaneasca“.