Revista National Geographic: Sa avem grija de planeta!

China – Drumul Ceaiului şi al Cailor

Drumul uitat al comerţul cu ceai chinezesc şi cai tibetani a urmat un drum legendar. Azi, rămăşiţele sale dezvăluie privelişti magnifice – şi un surprinzător nou comerţ. În creierul munţilor din partea de vest a provinciei Sichuan, îmi fac cărare prin jungla de bambus, în căutarea unui drum legendar. Acum doar 60 de ani, când majoritatea oamenilor din Asia încă se deplasau pe jos sau călare, Drumul Ceaiului şi al Cailor, o magistrală comercială, era principala legătură dintre China şi Tibet.

Dar căutarea mea ar putea fi zadarnică. Acum câteva zile, am întâlnit un fost cărăuş ce dusese poveri uriaşe de ceai pe aceeaşi cale; m-a avertizat că anii, vremea şi plantele invazive ar fi putut şterge Drumul Ceaiului şi al Cailor de pe faţa pământului. Cu o singură lovitură de topor, bambusul cade. Am în faţă o cărare pietruită, puţin mai lată de 1 m, ce şerpuieşte prin pădure, acoperită aproape în întregime cu muşchi verde. Unele pietre sunt ciupite de găuri umplute cu apă, lăsate de cârjele cu vârf metalic ale sutelor de mii de cărăuşi care au bătut poteca timp de un mileniu. Străvechea cale pietruită ţine doar 15 m, urcă apoi nişte trepte sparte şi dispare iar, înghiţită de ani de potopuri musonice. Continui apoi, intrând pe o porţiune îngustă, unde versanţii sunt atât de abrupţi şi alunecoşi, că trebuie să mă ţin de copaci ca să nu cad în pârâul cu bolovani uriaşi aflat mult sub mine.

Sper să ajung la un moment dat să traversez Maan Shan, o trecătoare montană înaltă între Yaan şi Kangding. Înnoptez mai sus, deasupra pârâului, dar lemnul e prea ud ca să pot face focul. Ploaia izbeşte cortul. Dimineaţa înaintez cu greu încă 500 m, până ce zidul impenetrabil al junglei mă opreşte definitiv. Trebuie să recunosc că Drumul Ceaiului şi al Cailor, cel puţin aici, a dispărut. De fapt, o mare parte din Drumul iniţial al Ceaiului şi al Cailor a pierit. În graba nesăbuită spre modern, China şi-a îngropat trecutul sub asfalt cât de repede a putut. Înainte ca buldozerele sau timpul s-o distrugă, am venit să explorez ce-a mai rămas din această rută, odinioară celebră, acum aproape uitată.
Demult, calea străveche se întindea pe aproape 2.250 km, prin inima Chitaiului, de la Yaan, din provincia cultivatoare de ceai Sichuan, până în Lhasa, capitala Tibetului, la aproape 3.650 m altitudine. Unul dintre cele mai înalte şi dure drumuri din Asia, acesta pornea din văile verzi ale Chinei, traversa Podişul Tibet, erodat de vânturi şi zăpezi, trecea prin vadurile fl uviilor Yangtze, Mekong şi  Salween, reci ca gheaţa, străbătea misterioşii Munţi Nyainqentanglha, urca prin patru pasuri mortale la 5.000 m şi cobora în cele din urmă în oraşul sfânt al Tibetului.

Adesea, furtunile de zăpadă îngropau partea vestică a drumului, iar ploile torenţiale o devastau pe cea estică. Bandiţii erau o primejdie permanentă. Totuşi drumul a fost folosit intens timp de secole, deşi uneori culturile de la extremele sale se dispreţuiau la vremea respectivă (ca şi astăzi). Dorinţa de a face comerţ a dus la apariţia sa, şi nu schimbul romantic de idei şi morală, de cultură şi creativitate, asociat legendarului Drum al Mătăsii, de la nord. China avea ceva ce Tibetul voia: ceai. Tibetul avea ceva de care China avea nevoie disperată: cai. Azi, drumul mai există doar în amintirile celor ca Luo Yong Fu, un bătrân de 92 de ani, cu ochii umezi, pe care l-am cunoscut în satul Changheba, la zece zile de mers, pentru un cărăuş de ceai, spre vest de Yaan.

Când am ajuns în Sichuan prima oară, mi s-a spus că niciun cărăuş de ceai nu mai trăia. Dar călcând pe ultimele rămăşiţe ale Chamagudao, numele chinezesc al vechii căi de negoţ, l-am întâlnit nu numai pe Luo, ci şi pe alţi cinci, cu toţii bucuroşi să-şi spună poveştile. Gârbovit, dar încă surprinzător de puternic, Luo Yong Fu purta o bască neagră şi o tunică Mao albastră, cu o pipă în buzunar. Din 1935 până în 1949, a făcut cărăuşie pe Drumul Ceaiului şi al Cailor, purtând în spate ceaiul până în Tibet. Povara lui Luo avea de fi ecare dată cel puţin 60 kg. Pe atunci, el cântărea mai puţin de 51 kg. „Dificultăţile erau mari, iar greutăţile uriaşe – spunea Luo. Era o muncă grea.“

Text: Mark Jenkins