În 1689, poetul Matsuo Basho a pornit într-o călătorie de peste 1.900 km, prin Japonia. Jurnalul lui, Drum îngust spre o provincie îndepărtată, descrie o cărare pe care discipolii săi au urmat-o mereu de atunci.
În urmă cu mai bine de 300 de ani, în primele rânduri ale capodoperei sale Oku no Hosomichi – Drum îngust spre o provincie îndepărtată. Cuvintele îmi stăruie în minte acum, când mă pregătesc să păşesc pe urmele acestui poet venerat, pe drumul său îngust – traseul de peste 1.900 km pe care l-a parcurs prin Japonia în 1689. Mărturisesc că şi doar să-mi imaginez aşa ceva mi se pare puţin cam îndrăzneţ. Regretata mea prietenă Helen Tanizaki, lingvist, născută şi crescută în Kyoto, îmi spunea că „toţi colegii mei de şcoală ştiau pe de rost cel puţin unul dintre poemele lui Basho. El a fost primul scriitor care ne-a captivat şi pe care l-am citit în mod serios.“ Azi, mii de oameni vin în pelerinaj la locul naşterii şi la mormântul lui Basho, călătorind pe diferite porţiuni din drumul său. După trei secole, Drum îngust, publicat în engleză şi în multe alte limbi, încă se adresează cititorilor din întreaga lume.
Având în vedere zarva dăunătoare şi incertitudinile epocii noastre, ne este uşor să ne identificăm cu neliniştea vagă de care se plângea uneori Basho. Oricare ar fi fost sursa acesteia – Basho a dus o viaţă agitată, într-o Japonie în schimbare – melancolia sa a crescut intensitatea multora dintre scrierile sale şi a fost în bună măsură motivul care, până la urmă, l-a determinat să călătorească. Se ştiu puţine detalii despre primii ani ai vieţii lui Basho, dar se crede că s-a născut în 1644, în oraşul din jurul Castelului Ueno, la sud-est de Kyoto. Tatăl lui, un samurai neînsemnat, a fost nevoit să-şi câştige existenţa învăţând copiii să scrie. Probabil că mulţi dintre fraţii şi surorile lui Basho au devenit fermieri.
Basho însă a prins gustul literaturii, probabil de la fiul unui senior local, în al cărui serviciu a intrat. A învăţat arta poeziei de la Kigin, un poet important din Kyoto, şi la început a suferit două influenţe durabile: poezia chineză şi principiile taoismului. După ce protectorul lui a murit, Basho a început să-şi petreacă timpul în Kyoto, practicând o formă de poezie numită haikai, alcătuită din versuri legate.
Pe vremea lui Basho, primul vers din haikai evolua într-un idiom poetic de sine stătător – haiku, ale cărui trei rânduri, scurte, lipsite de rimă, îşi propuneau să surprindă esenţa naturii. Aproape de vârsta de 30 de ani, Basho s-a mutat în Edo (acum vechiul Tokyo), oraş înfiinţat recent, cu un flux social ridicat, o populaţie în creştere rapidă, un comerţ robust şi, pentru Basho, cu oportunităţi literare. În câţiva ani, el şi-a adunat cenaclul literar de studenţi şi protectori care au format ceea ce a devenit cunoscut drept Şcoala Basho.
În 1680, unul dintre studenţi i-a construit poetului o căsuţă în apropierea Râului Sumida, iar la scurt timp după aceea, când un alt student i-a adus o tulpină de arbore basho (o specie de bananier), poetul a început să scrie sub pseudonimul care avea să dăinuie: Basho. Relatări credibile despre viaţa lui susţin că, în acea perioadă, era măcinat de îndoieli spirituale şi a început să studieze budismul zen. Disperarea i s-a adâncit în 1682, când casa lui a ars din temelii într-un incendiu care a distrus o mare parte din Edo. El a scris:
Sătul de cireş,
Sătul de toată lumea,
Stau în faţă cu sake-ul mâlos
Şi cu orezul negru.
