Oameni buni, va rog nu va mai descaltati“ – striga din cand in cand soferul autocarului, intorcandu-se amenintator spre cei 40 de pasageri care pleaca la munca in Spania. In autocar e cald si miroase ingrozitor. Oamenii isi maseaza picioarele umflate, stand inghesuiti pe scaunele mici, intre fel de fel de pungi si genti de rafie. Pentru unii este prima data si se tem de ceea ce i-ar putea astepta acolo, dar sunt increzatori ca vor face bani.
Text: Andreea Campeanu
Pentru altii, drumul asta a devenit de multa vreme o rutina. Florina si Eugen Muratura, din Oltenita, merg impreuna cu fetita lor bucalata, Cosmina, de numai cateva luni. Ea este o oachesa de 22 de ani, plinuta, imbracata in pantaloni de trening flausati si cu adidasi noi. El, un roman subtirel si aprig de 24 de ani. Sunt optimisti. Vor munci in agricultura, la cules; la cules de ce, nici ei nu stiu inca, dar vor afla odata ajunsi in Madrid, unde se vor intalni cu mama Florinei, care este acolo de cativa ani.
Drumul pana in capitala Spaniei este un chin care dureaza trei zile, dar toti acesti oameni il suporta cu stoicism. Le este teama sa mearga cu avionul, desi este mai simplu si de multe ori mai ieftin. In fiecare zi, din Bucuresti pornesc autocare spre Spania, cu opriri in orasele mari din tara pentru a culege pasageri.
Chiar daca procentul calatoriilor a scazut in ultimul an, motivul nu este doar intoarcerea romanilor din cauza crizei, ci si faptul ca emigrantii sunt din ce in ce mai obisnuiti sa mearga cu avionul. Au devenit „euronavetisti“ – oameni care nu mai fac naveta Calarasi-Bucuresti, ci Calarasi-Madrid. Muncesc cateva luni in Spania, dupa care se intorc o vreme in tara. Apoi ciclul se repeta. Isi fac o viata si aici, si acolo.
Plecarile romanilor in strainatate, tinute sub control strict in timpul regimului comunist, au inceput in primii ani de dupa revolutie. Somajul era in crestere, datorita inchiderii fabricilor si uzinelor; in 1994, in Romania existau peste 1.223.000 de someri, conform Institutului National de Statistica. Asa ca oamenii au inceput sa-si caute rostul pe alte meleaguri. „Se vorbea despre somaj, despre inchiderea fabricilor. Exista o presiune pentru emigrare, fiindca oamenii nu aveau alta solutie“ –spune sociologul Monica Serban.
Intr-o sala a facultatii de sociologie de la etajul V al Teatrului Bulandra, din capitala, l-am gasit pe sociologul Dumitru Sandu vorbind cu studentul sau Alexandru Cernat despre migratia romaneasca in Spania. Dumitru Sandu a coordonat, in toamna anului trecut, o echipa de cercetare pe comunitatea romaneasca din Madrid, unde traiesc, oficial, 189.000 de romani.
Studiaza migratiile din 1977, iar in 1993 a lucrat la primul sondaj pe tendinta de plecare din tara. „Daca este barbat, este constructor; daca este femeie, este menajera“ – mi-a spus el. Romanul din Spania nu este capsunar. „Daca lucreaza, castiga aproximativ 1.300 de euro pe luna si trimite in tara 4.000-5.000 de euro anual.
Nu a fost sarac cand a plecat de acasa, dar este putin probabil sa fi avut studii superioare. Este deja transformat de Spania, de mediul de viata de acolo, si cunoaste foarte multi oameni. Odata cu migratia, in viata lui au avut loc doua schimbari: a devenit muncitor mai bun si este mai critic. Vrea sa revina in tara cand va avea unde si cu ce“ – schiteaza el portretul-robot al muncitorului roman din Spania.
Comentarii
RSS pentru acest articol.