Prinşi între tradiţiile străvechi şi modernitate, saudiţii îşi caută echilibrul în lumea de după 11 septembrie.
La amiază, străzile din centrul oraşului Jeddah sînt pustii, liniştite, aproape goale. Rar trece cîte cineva. Este al doilea oraş ca mărime al Arabiei Saudite, motorul ei comercial, cel mai aglomerat port şi metropola cea mai cosmopolită. Dar acum, în timpul lunii sfinte a Ramadanului, orice plăcere a simţurilor – inclusiv mîncatul şi băutul – este interzisă din zori pînă la răsăritul stelelor, iar saudiţii stau acasă ca să se roage, să postească sau să tragă un pui de somn în răcoarea şi penumbra caselor lor. Ziua, afară nu se vede ore întregi nici un semn de viaţă, nu se mişcă decît briza uşoară şi valurile de aer încins care se ridică din asfalt, în arşiţa soarelui arab.
Noaptea, altfel stau lucrurile.
De îndată ce soarele dispare dincolo de orizont, Arabia Saudită urbană se aruncă frenetic în întîlniri, cumpărături şi ospeţe pantagruelice. În timpul lunii sfinte, este foarte greu să găseşti un meniu à la carte în restaurantele din Jeddah; de bază sînt bufetele de Ramadan, unde mănînci cît poţi. Sînt deschise toată noaptea, iar mesele gem sub greutatea grătarelor de vită de aproape un kilogram, a platourilor cu munţi de homari şi a hălcilor de miel, de cîte 15 kilograme, la proţap.
La trei dimineaţa, kilometri întregi de străzi devin un imens blocaj de maşini, care se îndreaptă spre mall-uri deschise pînă la răsărit. Jeep-urile, mai macho, sînt preferate de tinerii cu stare, maşinile Lincoln şi Chevrolet – de părinţii lor. În mall-uri, magazinele duduie de muzică rap şi tehno de pe casete video, iar vînzătorii îşi strigă oferte de televiziune prin satelit – teoretic ilegală în Arabia Saudită, dar cu un succes care a făcut ca antenele parabolice să fie omniprezente pe acoperişurile din oraşele saudite.
De-a lungul elegantei străzi Tahliyah, maşinile se plimbă încoace şi-ncolo, pline cu puştani cu şepcile de baseball purtate şmechereşte, cu cozorocul pe ceafă şi care flirtează cu adolescentele din maşini cu şoferi angajaţi.
În timp ce urmăresc scena alături de „Hassan“ (un pseudonim), ghidul meu de 18 ani, un Chevrolet trece încet pe lîngă un Jeep Cherokee şi o hîrtie zboară ca fulgerul între cele două maşini.
„Ce-a fost asta?“ – mă interesez.
„Se «dau numere» – îmi explică Hassan. O fată îşi scrie numărul de mobil pe o hîrtiuţă, o mototoleşte şi o aruncă unui băiat. Apoi aşteaptă să fie sunată.“
Dar aceste flirturi, cu ploaia de ghemotoace de hîrtie şi întîlnirile pe celular, au o notă specific saudită. Fetele sînt încă acoperite din cap pînă-n picioare de veşmîntul negru cunoscut sub numele de abaya, cu feţele ascunse sub văl.
„Altfel pot fi prinse de mutawaeen“ – spune Hassan, referindu-se la poliţia religioasă, instrument al unui sistem teocratic, bazat pe lege şi ordine, care funcţionează de peste o mie de ani.
Jeddah la miezul nopţii este întruchiparea paradoxului saudit contemporan amplificat, a schimbărilor care au zdruncinat în doar cîteva decenii societatea rămasă extrem de conservatoare din secolul al VII-lea pînă în secolul al XXI-lea.
Miza este peste orice închipuire, căci Arabia Saudită nu este doar o ţară tradiţionalistă care se confruntă cu schimbarea. Deţinătoare a oraşelor sfinte ale lumii musulmane, Mecca şi Medina, ea este custodele islamului şi gazdă spirituală a celor 1,3 miliarde de musulmani din întreaga lume.
Condusă de o monarhie tribală şi guvernată de sharia, sau legea islamică, Arabia Saudită deţine 25% din rezervele cunoscute de petrol ale lumii, ceea ce face ca familia sa regală să fie extrem de opulentă, influentă şi detestată.
Aici este, de asemenea, locul naşterii lui Osama bin Laden şi a 15 dintre teroriştii de la 11 septembrie, o naţiune bîntuită de ameninţarea mişcării Al-Qaida a lui bin Laden şi de atacuri teroriste, cum a fost atentatul cu bombă din capitala Riad, de acum cinci luni, care a ucis 34 de persoane, saudiţi şi străini deopotrivă.
Astăzi, Arabia Saudită se află în centrul unei efervescenţe culturale şi geopolitice. Ceea ce se întîmplă cu saudiţii îmbogăţiţi din petrol care se luptă cu propriile confuzii, în inima islamului, nelinişteşte întreaga planetă.
Iată ce m-a adus în Arabia Saudită şi de ce, într-o dimineaţă de iarnă, mă aflam, alături de doi tovarăşi de drum saudiţi, într-o maşină care urca spre est, către provincia Al Bahah, una dintre regiunile cele mai obscure ale regatului.
Drumul de munte ce pleacă de la Marea Roşie şerpuieşte printre puncte de control, trei pe doar 20 de kilometri. Pe cînd ajungeam la Al Bahah, capitală de provincie, s-a lăsat cea mai deasă ceaţă pe care am văzut-o vreodată. Al Bahah e un oraş cu aspect suprarealist, în care cafenelele şi restaurantele sînt ţinute de bucătari afgani, bărbierii şi mecanicii sînt indieni şi turci, iar taxiurile sînt conduse de egipteni şi pakistanezi.
„Saudiţilor nu le place aici, domnule – mi-a spus un taximetrist din Peshawar. E prea umed şi prea frig şi nici o muncă nu le convine.“
Guvernul apreciază numărul muncitorilor străini din Arabia Saudită la peste şase milioane – aproape jumătate din populaţia de vîrstă activă din regat. Printre ei se numără şi o clasă de elită, formată din medici, ingineri, cercetători şi manageri, care primesc case luxoase, salarii stratosferice şi două luni pe an de vacanţă plătită pentru slujbele lor din Riad, Jeddah sau Dhahran.
Zone ca Al Bahah sînt însă teritoriul miilor de muncitori din lumea a treia, o sursă inepuizabilă de şoferi de camion şi lucrători în fabrică, salahori şi servitori, vînzători şi secretare, care se bucură de slujbele pe care atîţi tineri saudiţi nu le vor.
Tineri plictisiţi, cu prea mult timp liber la dispoziţie – aşa se privesc saudiţii înşişi –, sămînţa crizei sădite la încleştarea dintre modernizarea de împrumut şi tradiţiile în pericol – aflată la baza multor altor crize.
„Teroriştii au fost un rezultat direct al eşecurilor noastre pe plan social, o generaţie care n-are nici cea mai vagă idee despre muncă şi respect pentru rezultatele ei, crescută într-un sistem care a funcţionat ca un stat de ajutor social – mi-a spus un înalt oficial al guvernului. Le-am permis să crească într-un răsfăţ fără sens, pînă cînd, tot încercînd să se regăsească pe ei înşişi, au ajuns la extremiştii lui bin Laden.“
Saudiţii pretind că Al-Qaida recrutează deliberat tineri alienaţi din regat. Scopul lui bin Laden, cred ei, e să răstoarne familia regală, convingînd parţial Vestul că principala sa sursă de petrol este fatalmente infectată de extremism.
„Nebunii de vîrsta mea care spun «Ar trebui să mergem să-i omorîm pe americani» sînt probabil unu sau doi la sută“ – a declarat „Mustafa“, un tînăr de 22 de ani pe care l-am întîlnit la Jeddah, pe cînd treceam în revistă viaţa de noapte din timpul Ramadanului.
Dar Mustafa, ca mulţi alţii de vîrsta lui, nu are slujbă şi nici vreo ambiţie evidentă. Rata şomajului printre saudiţi este estimată la peste 15% şi atinge 30% în rîndul tinerilor între 20 şi 24 de ani. În fiecare an, 340.000 de bărbaţi saudiţi concurează pentru cele 175.000 de posturi disponibile. Cei respinşi îngroaşă rîndurile celor plictisiţi, irosindu-şi zilele şi nopţile ca nişte adolescenţi întîrziaţi, bătînd mall-urile, schimbînd telefoane şi colindînd străzile. Soluţia ar părea evidentă: înlocuirea muncitorilor străini cu saudiţi. În cadrul politicii cunoscute sub numele de saudizare, guvernul tot încearcă să facă acest lucru de la mijlocul anilor '80. Statul oferă împrumuturi mari, fără dobîndă, oricărui cetăţean care doreşte să pornească o afacere pe cont propriu şi le plăteşte salarii studenţilor care aleg o pregătire vocaţională. Scopul propus e înlocuirea a 60% din forţa de muncă străină cu cea locală, într-o mulţime de posturi, de la şofer de taxi pînă la director administrativ. Dar după două decenii de aplicare a politicii, străinii continuă să reprezinte peste 90% din angajaţii sectorului privat al regatului.
Acum, spun economiştii, ceva trebuie să se schimbe, începînd cu sistemul educativ, care nu corespunde cerinţelor industriei moderne. „Companiile care vin la noi au nevoie de muncitori calificaţi, absolvenţi cu studii economice, ingineri şi tehnicieni“ – explică Nasser Salih al-Homoud, director al unui birou de plasare a forţei de muncă din Buraydah, o liniştită aşezare de fermieri, din centrul Arabiei Saudite, cu 350 de mii de locuitori, dar cu puţini saudiţi calificaţi.
Unul din clienţii lui este Abdulrahman al-Ali, de 25 de ani. „Încerc de un an de zile să-mi găsesc de lucru“ – mi-a povestit el. Problema lui sînt studiile: ca mulţi alţi tineri saudiţi, al-Ali are o licenţă în filozofie islamică.
Punctul de răscruce al istoriei saudite poate fi definit cu exactitate: 3 martie 1938, oraşul Dammam din Golful Persic, unde, după 15 luni de foraj, inginerii americani au dat în exploatare primul puţ de petrol viabil comercial. Asocierea dintre companiile petroliere din Statele Unite şi conducătorul Arabiei Saudite, regele Abdul Aziz ibn Saud, a plasat neexperimentata naţiune pe harta economiei mondiale.
