Pentru amatorii de aventură, Patagonia a ajuns ”capătul Pământului” – natura în forma ei cea mai sălbatică. Spaţiile imense şi peisajele care-ţi taie răsuflarea au făcut din Patagonia o destinaţie în vogă: o Elveţie la preţ de nimic.
Vîntul m-a urmărit peste tot în Patagonia. Mi-a înfundat sinusurile şi, uneori, jeepul meu a derapat pe pietrişul drumurilor ca pe gheaţă. Păsările zburau de-a-ndărătelea. Copacii creşteau orizontal. Vîntul era o fiinţă vie. Putea fi violent; găurea geamurile ferestrelor sau stîrnea vîrtejuri de praf, care se ridicau ca nişte tornade în miniatură, deasupra stepei netede şi aride. Pe un platou, deasupra văii Rîului Santa Cruz, am ieşit din jeep ca să fac o poză; o rafală de vînt mi-a smuls portiera din mînă cu o asemenea violenţă, încît cele două balamale care o fixau de şasiu s-au rupt. Alteori însă putea fi delicat, ca atingerea unui fulg. La o fermă de lîngă Peninsula Valdès, de pe coasta atlantică, am privit cum vîntul mîngîia o bucată de hîrtie, mişcînd-o în cercuri deasupra pămîntului ca un magnet care roteşte un rulment. În Puerto Deseado, n-am putut dormi o noapte întreagă din cauza vîntului, care a transformat hotelul într-o orchestră dezlănţuită. Uşile se zgîlţîiau, pocnind ca nişte tobe. O gaură de sub acoperişul ondulat scotea un scîncet de flaut. Grătarul aerisirii de la baie fîsîia ca un cimpoi. Toată noaptea, vîntul şi-a cîntat simfonia sălbatică, sărind de la un pianissimo delicat la un crescendo frenetic.
Pînă nu de mult, această imensă regiune, puţin populată, din extremitatea sudică a Americii de Sud era sinonimă cu izolarea - finis terrae, cel mai îndepărtat capăt al pămîntului. Niciodată o ţară sau un stat, mai degrabă o regiune greu de definit, împărţită între Chile şi Argentina, în general Patagonia înseamnă la ora actuală orice teritoriu aflat la sud de RÌo Colorado şi de sectorul estic al lui Rio Bio-Bio. Nu există însă o părere general împărtăşită asupra identităţii patagoneze şi toţi cei pe care i-am întîlnit aveau idei diferite despre acest loc. "Patagonia - mi-a spus un crescător de oi din nordul Ţării de Foc, ridicînd în aer o bucată fierbinte de friptură de miel - este oriunde poţi mînca aşa ceva!"
Din cauza izolării şi inaccesibilităţii sale, Patagonia a fost întotdeauna un loc al miturilor şi legendelor, la fel ca Timbuktu sau Shangri-la. Exploratorul şi scriitorul britanic Bruce Chatwin, credea că a găsit originile mitului unicornului într-o pictură rupestră din sud-vestul Patagoniei. (Era de fapt vorba de huemul, cerbul-furculiţă, o specie rară de căprioară patagoneză). Astăzi însă apar noi mituri: pentru majoritatea oamenilor, Patagonia nu este un loc, ci o firmă de îmbrăcăminte. Pentru aventurieri, ea reprezintă "capătul pămîntului", natura în forma ei cea mai sălbatică. Pentru marile corporaţii, este un depozit de resurse naturale: petrol, gaze, aur sau peşte. Şi, cum globalizarea atrage pe orbita sa din ce în ce mai multe regiuni, iar comunicaţiile înving distanţele, Patagonia transcende de la limitele pierdute-n mit către centrul secolului 21.
Toată această mişcare alimentează un nou sentiment de mîndrie regională; în călătoriile mele am auzit adesea sintagma NYC - nacido y criado, care înseamnă "născut şi crescut" patagonez. La alegerile din mai 2003, Nestor Kirchner, guvernator al provinciei Santa Cruz devenit preşedintele Argentinei - primul patagonez în această funcţie -, a întărit şi mai mult încrederea acestei regiuni în propriile forţe.
Comentarii
RSS pentru acest articol.