Timp de 3.000 de ani au îndurat numeroase calamităţi, de la războaie la cutremure. Independenţi de la căderea Uniunii Sovietice, armenii se ridică iar din ruine.
Am cumpărat patru hărţi cu patru versiuni total diferite ale traseului spre Amaras, sperînd ca una dintre ele să aibă cît de cît ceva cu realitatea. Gevorg Melkonian, bun cunoscător al celor mai îndepărtate locuri din Caucaz, a trebuit însă să tragă pe dreapta la fiecare jumătate de oră, ca să ne adunăm toţi în jurul hărţilor, încercînd să pricepem cam pe unde sîntem.
Eforturile erau însă fără speranţă. Cele patru hărţi erau adevărate ficţiuni şi indicatoarele fuseseră toate distruse de schije sau de obuzele tancurilor. În cele din urmă, a trebuit să mergem la noroc, „bîlbîindu-ne“ prin noroi spre sud, cu 10 km/oră, în zigzag printre gropile atît de adînci şi de alunecoase, încît jeep-ul rusesc al lui Gevorg aluneca la 180 de grade, ca o coadă de peşte.
În satul Majkalashen, un ţăran singuratic, legat de umeri şi de şold de plugul tras de un catîr, răsturna brazdele de pămînt negru şi gras, în mijlocul viilor înmugurite în aprilie şi al livezilor de caişi înfloriţi, ca un nor de bumbac alb. Întregul peisaj ni s-ar fi părut în afara timpului, dacă n-ar fi fost un indicator al Crucii Roşii Internaţionale, la mai puţin de 300 de metri de acel ţăran. „Teren minat“ – ne-a explicat Gevorg.
Aceasta este regiunea insurgentă Nagorno-Karabah, dintotdeauna armeană, în ochii celor 130.000 de locuitori ai săi, veşnic gata de război – o provincie separatistă a Azerbaidjanului, conform dreptului internaţional, şi stat independent încă din 1991, în urma declaraţiei sale unilaterale, nerecunoscut diplomatic de nici un guvern străin. Şi, în acelaşi timp, scena unui conflict de şase ani, în care au murit 25.000 de azeri şi 5.000 de armeni pînă în 1994, cînd s-a declarat un armistiţiu instabil, încălcat încă, cu regularitate, prin schimburi de focuri.
Această regiune este sinonimă cu istoria Armeniei, o cronică veche de 3.000 de ani de îndrăzneală şi supravieţuire.
La două ore de drum de Majkalashen, am trecut dincolo de o creastă, coborînd în serpentine, pe un drum de pămînt, în Valea Amaras. Mînăstirea Sfîntul Grigore Luminătorul, sfîntulpatron al armenilor, veche de patru secole, se înălţa deasupra albiei unui pîrîu, complet pustie, înconjurată de tăcerea unor duzi noduroşi.
Ne-am căţărat printr-o deschizătură din zidul de fortificaţii, ciuruit de gloanţe, care înconjoară mînăstirea. În interiorul fortificaţiilor erau săpate chilii pentru călugări şi nu-ţi trebuia prea multă imaginaţie ca să ţi-i închipui traducînd cu migală texte vechi sau predîndu-le novicilor operele clasicilor antici. Complexul monahal de la Amaras a adăpostit prima şcoală înfiinţată de armeni în Karabah, un altar de căpătîi al tradiţiilor educaţionale şi al limbii scrise.
Analele ulterioare ale mînăstirii se constituie într-un catalog al profanărilor. A fost jefuită de persani în secolul al V-lea, de arabi în al VII-lea şi de războinicii mongoli ai lui Genghis-han în cel de-al XIII-lea. După un secol şi jumătate, Timur Lenk a ajuns aici cucerind totul în goana calului, de la Samarkand şi pînă la Mediterana; hotărît să-i îndepărteze pe mongoli, el a ras întregul complex de pe faţa pămîntului, aruncînd resturile în rîu. Conform tradiţiei orale, călugării supravieţuitori au aşteptat pînă ce Timur Lenk a dispărut în zare, după care au recuperat resturile din apă şi şi-au reconstruit mînăstirea, piatră cu piatră.
Am apucat-o pe drumul anevoios spre Amaras pentru că mînăstirea de aici a jucat întotdeauna un rol-cheie în trecutul îndepărtat al armenilor. Nagorno-Karabah însă este important în secolul al XXI-lea. Rebeliunea împotriva Azerbaidjanului a fost primul conflict devastator izbucnit pe ruinele imperiului în dezintegrare al Uniunii Sovietice, prima confruntare după războiul rece declanşată de antipatia etnică şi naţionalismul care au redesenat harta lumii în deceniul trecut.
În Stepanakert, cel mai mare oraş din Karabah, forţele azere au lovit liceul central cu „19 rachete, 4 obuze de artilerie grea şi 9 bombe“ – îmi spune directorul acestuia, Karen Andreyan. Am vizitat o clasă în care copii în vîrstă de 15 ani îşi demonstrau, în cadrul unui program obligatoriu de pregătire militară, viteza în demontarea şi reasamblarea unor puşti de asalt Kalaşnikov. Le trebuiau cam 20 de secunde.
Andreyan era mîndru de ei. Însă era şi mai mîndru de faptul că şcoala a rămas funcţională pe toată durata războiului. „Am predat ore de literatură, de muzică, de matematică, de ştiinţe, de istorie şi geografie în tunele subterane.“
Poveste veche – vă vor spune armenii. Alte popoarestrăvechi contemporane cu ei, precum hitiţii şi cal deenii, fenicienii şi frigienii, lidienii şi mezii, au dispărut de multă vreme.
Însă armenii există încă. Cu cît am călătorit mai mult printre ei, cu atît mai mult am realizat că drumul meu era o incursiune într-o tragedie străveche – ciclul dezastrului şi al regenerării prezent în legenda lui Noe, a cărui arcă s-a oprit după potop, conform Vechiului Testament, în Armenia.
