Construit pe aur în urmă cu un secol, Johannesburgul e şi azi o maşină de bani. La zece ani de la prăbuşirea apartheidului, înfloritorul oraş al Africii de Sud rămâne violent şi divizat.
Să cauţi un bar cappuccino în Soweto, suburbie neagră în plină expansiune a Johannesburgului, înseamnă să cauţi acul în carul cu fîn, dar Jerry Marobyane, ghidul meu, insistă că este totuşi pe-aici pe undeva. Mergem încet pe drumurile pline de şleauri, trecem de sute de barăci, ici-colo cu mormane de gunoi fumegînde, depăşim rînduri de case „elefant“, cu acoperiş de beton brun-cenuşiu, curbate către sol ca pielea groasă, ridată a unui elefant.
Dar imaginea „spumoasă“ a localului stilat – nicăieri, pînă cînd Jerry, cu un strigăt de triumf, îl ocheşte. Dar ceva nu-i în regulă – Soweto Cappuccino a fost înlocuit de „Funeralii pentru secolul al XXI-lea“. Înăuntru, recepţionera, Mpho Dilwane, ne spune că experimentul cappuccino a fost un eşec. Din cauza epidemiei de SIDA, spune ea, afacerea cu pompe funebre înfloreşte. În Avalon, uriaşul cimitir din apropiere al Soweto-ului, se fac 210 înmormîntări pe săptămînă.
Conducînd mai departe, Jerry explică modul în care café-barul a prosperat cînd guvernarea albă în Africa de Sud a fost înlăturată – luna aceasta împlinindu-se zece ani de atunci. Barul nu era destinat locuitorilor din Soweto, ci turiştilor îngrămădiţi în autocare şi care făceau o haltă în excursiile prin această suburbie, devenită simbol al întregii lupte împotriva apartheidului. Veneau la vechea casă a lui Nelson Mandela, ca să-şi arate respectul. Şi să vadă fosta locuinţă a arhiepiscopului Desmond Tutu, prelatul neînfricat care nu a ezitat să se avînte într-o mulţime furioasă ca să salveze un ins suspectat de a fi fost informator al poliţiei, ce urma să fie decorat cu un „colier“ – o anvelopă incendiată. Au venit, de asemenea, să vadă locul în care elevii de culoare care au protestat împotriva predării în afrikaans au fost împuşcaţi de poliţie.
Sub conducerea charismatică a lui Nelson Mandela, Africa de Sud a început perioada postapartheid, autodenumindu-se „naţiunea-curcubeu“, ca recunoaştere a noului spirit al toleranţei şi al apartenenţei, care, sperau sud-africanii, îl va înlocui pe cel vechi, acela al rasismului şi al fricii. Aşteptările au fost prea mari pentru Jo’burg (cum este în general prescurtat), cel mai divers oraş al ţării. Eliberat de constrîngerile izolării politice, oraşul putea trăi după noul său moto: „Un oraş african de clasă mondială.“ Africa de Sud urma să fie propulsorul renaşterii africane, un fel de nou început postcolonial, post-război rece, postapartheid, ce ar prefigura un salt economic fenomenal, în care Johannesburgul este startul.
Azi, la zece ani după naşterea naţiunii-curcubeu, zona urbană extinsă a Johannesburgului şi a sateliţilor săi este căminul a mai mult de 8 milioane de oameni. La un loc, ei desfăşoară 9% din activitatea economică a întregului continent şi se bucură de un standard de viaţă mult peste cel african. Şi totuşi se confruntă azi cu una dintre cele mai înalte rate ale criminalităţii violente, chiar dacă acum ea pare să scadă.
În acele prime zile de după apartheid, cînd sancţiunile împotriva Africii de Sud au fost în sfîrşit ridicate, Johannesburgul a fost locul de unde batalioane de oameni de afaceri sud-africani (majoritatea albi) şi-au îndreptat interesul către interiorul Africii, urmărind cu agresivitate oportunităţi în ţările considerate prea riscante de majoritatea investitorilor occidentali. Ei au preluat fabrici de bere din Mozambic, Tanzania şi Malawi. Ei au cîştigat contractele pentru reţelele de telefonie mobilă în Nigeria şi Republica Democratică Congo. Pe întregul continent, ei au organizat lanţuri de supermagazine, au renovat hoteluri sordide şi au deschis bănci. Curînd, tabela plecărilor din Aeroportul Internaţional Johannesburg arăta ca o lecţie de geografie a Africii.
Meyer Kahn, preşedintele companiei South African Breweries (în prezent SAB Miller), una dintre corporaţiile de frunte din Johannesburg, a fost în primul val al acestei invazii comerciale a Africii. În biroul său spaţios de pe Braamfontein Ridge, dominînd oraşul, el este într-o dispoziţie expansivă. „Nu ne descurajează lipsa infrastructurii sau problemele consumatorului lumii a treia“ – spune el. Kahn consideră că Johannesburgul este singurul oraş african care are superioritate competitivă. „Noi înţelegem consumatorii de pe pieţele ţărilor în curs de dezvoltare – într-o jumătate de oră de condus, pot să ajung de aici în Soweto, cu ale sale aproape un milion de guri; o jumătate de oră către nord, şi ajung în bogata şi sofisticata piaţă din Sandton, care poate eclipsa Fifth Avenue din New York. „Şi cel mai important – chicoteşte el – la o jumătate de oră de la biroul meu se află 15 terenuri de golf, apreciate ca fiind printre cele mai tari din lume.“
Jo’burg a fost dintotdeauna un oraş arogant şi intimidant, dîndu-şi o prea mare importanţă, un oraş pe picior mare, un oraş egoist şi neiertător. Şi la cei aproape 2.000 de metri la care se află, „pluteşte ceva în aer“ care face inima să bată mai repede – observa cîndva scriitoarea Doris Lessing.
Şi totuşi, subliniază Kahn, dezvoltarea oraşului Johannesburg, care a ajuns primul oraş al Africii, nu a fost nici pe departe lină, ci cu expansiuni şi crize ciclice frecvente: „De-a lungul anilor, am avut parte de inundaţii, molime, boicoturi, greve, violenţă politică; am avut apartheid, sancţiuni internaţionale, suişuri şi coborîşuri absurde ale creşterii economice. Dar am supravieţuit, pentru că avem o infrastructură de primă mînă, un sector corporatist dinamic şi un popor remarcabil de rezistent – negri şi albi.“
Nu este vorba numai despre enormele corporaţii, care sînt muşchii economiei; mai este şi cazul explozivei economii subterane, alimentată de micii comercianţi, negustorii ambulanţi, care primesc doar bani gheaţă, în general omişi din statisticile oficiale. „Este o viaţă plină de oportunităţi aici – spune Kahn. Dacă scoţi scaunul ăsta afară pe trotuar, îţi iei o foarfecă şi un prosop, poţi imediat să faci bani ca frizer. Dinamismul şi dimensiunea pieţei dau naştere la tot felul de oportunităţi pentru oricine are vreo iniţiativă. Oraşul acesta exercită o anumită atracţie. De aceea, oamenii de pe tot continentul, şi de dincolo de el, gravitează către noi.“
