Centrul rural al Americii îşi caută noi orizonturi. După ani de secetă şi depopulare, multe zone din Marile Cîmpii şi-au recăpătat definiţia din secolul al XIX-lea, cînd erau teritoriu de frontieră: o regiune cu mai puţin de şase locuitori pe milă pătrată (2,5 locuitori/km2). În timp ce fermierii şi crescătorii de vite părăsesc inima ţării, preria originară, bizonii şi indienii se întorc.
Localitatea Lebanon, din Kansas, îşi aroga cîndva poziţia de centru geografic al Statelor Unite, dar nu-i vei mai auzi pe localnici lăudîndu-se cu aşa ceva. Un orăşel cu vreo 300 de locuitori, înconjurat de ferme cu lanuri de grîu şi sorg, unde Statul Florii Soarelui salută frontiera cu Nebraska, Lebanon a ajuns în ultima vreme să împărtăşească un semn distinctiv mai puţin singular – ca una dintre numeroasele mici comunităţi rurale care se sting într-unul dintre cele mai bogate grînare ale lumii.
Pe aici, comerţul nu e prea înfloritor. Jumătate dintre magazine sînt abandonate. Banca e deschisă, probabil ocupată cu executarea ipotecilor, dar ferestrele ei dau spre scheletul de cărămidă al unei clădiri abandonate. Trotuarele sînt pustii.
La capătul oraşului, un indicator te îndrumă către ceea ce era cîndva un loc al mîndriei. „Bun venit în Centrul SUA“ – scrie pe el. E un monument de piatră cu o placă de bronz care anunţă latitudinea şi longitudinea exacte ale centrului. Drapelul statului Kansas flutură alături de cel american în vîntul tăios, care poartă cu el aroma pămîntului bun, bogat şi fertil. Stînd aici, lîngă monument, te poate chiar cuprinde un sentiment cald de mîndrie. Dar apoi priveşti dincolo de el şi de steaguri şi observi, pe o terasă scăldată în soare, fantoma părăginită a unui motel cu obloanele trase de cine ştie cînd. Şi dintr-o dată îţi dai seama că, deşi ţinutul ăsta e probabil grozav pentru creşterea grîului, nu a fost pesemne niciodată prea bun pentru cultivarea turismului.
Ceea ce s-a întîmplat cu Lebanon şi cu alte aşezări din Districtul Smith, Kansas, nu este poate tipic, în prezent, pentru întreaga întindere a Marilor Cîmpii ale Statelor Unite, dar nici nu este o excepţie. Regiunea suferă un şoc cultural cum nu a mai cunoscut de la Marea Criză din anii 1930, cînd seceta şi vîntul au erodat solul şi au alungat fermierii din regiune. Cîmpiile s-au regenerat de atunci şi contribuie la hrănirea lumii, exportînd şi acum cantităţi uriaşe de grîu şi carne de vită. Dar pe măsură ce tehnologia a pus în mişcare forţa de muncă iar slujbele bine plătite s-au tot îndepărtat de casă, fermele au ajuns să exporte către oraşe o altă valoare – propriii copii. Zeci de districte rurale îndepărtate au pierdut în ultimele decenii cîte 10 pînă la 20 la sută din populaţie. În unele comunităţi, vîrsta medie a crescut deja la peste 60 de ani.
Pentru cei mai mulţi americani, care nu au rădăcini sau rude în aceste părţi, Marile Cîmpii reprezintă o terra incognita. De la primii călători care au botezat această zonă a ţării Marele Deşert American pînă la coloniştii care au străbătut continentul pe ruta California şi Oregon, Cîmpiile au fost întotdeauna un loc pe care să-l traversezi şi să-l laşi în urmă, în drum către altundeva. Printre riscurile ocupaţionale ale celor care trăiesc pe oricare dintre coastele americane se numără şi faptul de a nu şti exact unde se află Marile Cîmpii, şi cu atît mai mult de a nu le fi văzut niciodată.
Pentru început, gîndeşte-te la 1,3 milioane de kilometri pătraţi, o întindere de 5 ori şi jumătate mai mare decît România, cuprinzînd peste 400 de districte din 10 state diferite, legate între ele de la graniţa cu Canada, pînă în sudul Texasului. La vest, poalele Munţilor Stîncoşi sînt cele care trasează sfîrşitul Cîmpiilor, însă referitor la limita de est, opiniile diferă. În 1931, eminentul istoric Walter Prescott Webb a fixat o linie la meridianul 98. El a numit-o „o falie instituţională“, dincolo de care modul de viaţă din Est este „fie distrus şi refăcut, fie profund schimbat.“ Sau puteţi opta pentru varianta instituită de Comitetul Marilor Cîmpii al preşedintelui Franklin Roosevelt, care, cîţiva ani mai tîrziu, a împins linia cu 150 de kilometri mai spre vest, la meridianul 100. Erau definite alte criterii pentru stabilirea extremităţii estice a Cîmpiilor, cum ar fi linia altitudinii de 600 de metri sau cea a precipitaţiilor de 50 cm, la vest de care condiţiile tind să devină semiaride. Marile Cîmpii, cu iarba lor mai scurtă, nu trebuie confundate cu preria cu ierburi înalte, care domina cîndva partea de răsărit a meridianului 98, înainte ca americanii să o are pentru a cultiva porumb şi a creşte porci şi pentru a dezvolta oraşe mari în Vestul Mijlociu.
Şi în Cîmpii poţi întîlni oraşe, deşi nu prea multe. De fapt, dacă ai trecut de oraşele mărginaşe şi de marile oraşe texane de petrolişti şi crescători de vite, greu mai găseşti în tot acel teritoriu vast mai mult de cinci municipii cu peste 50.000 de locuitori. Nici nu mai trebuie menţionat faptul că Lebanon nu e unul dintre ele.
Nici Seneca, aflat în Sand Hills, din Nebraska, nu are mai multă populaţie. Cu toată splendoarea peisajului unduitor, cu orizont nesfîrşit, Sand Hills nu numai că şi-a pierdut din populaţie de-a lungul anilor, dar s-a şi afundat în sărăcie. Cinci dintre cele mai sărace districte din Statele Unite după venitul pe cap de locuitor se află în această regiune. Cînd trenul oprea aici cu regularitate, orăşelul adăpostea o comunitate prosperă de circa 800 de locuitori. De-a lungul căii ferate erau şi două mici hoteluri. Dar în zilele noastre trenul nu mai opreşte la Seneca, hotelurile au dispărut şi numărul locuitorilor a scăzut sub 50. Localnicii trebuie să meargă cu maşina 18 kilometri pînă la cea mai apropiată băcănie, la Mullen, sau 24 de kilometri, în direcţia opusă, pînă la Thedford. Mai există o biserică şi Restaurantul Văcarului, unde Ruth Andersen, o profesoară văduvă pensionară, obişnuieşte să ia prînzul. O întreb de ce şcoala districtuală cu şase clase din Seneca stă închisă şi gata să se prăbuşească la marginea oraşului. Nu poţi avea o şcoală dacă nu sînt destui copii, explică Ruth Andersen. Şi n-o să ai niciodată destui copii dacă tinerii pleacă să îşi găsească de lucru şi nu se mai întorc aici ca să-şi întemeieze o familie. Apoi îmi spune un lucru pe care l-am mai auzit, într-un fel sau altul, în călătoria mea prin Cîmpii şi pe care am să-l mai aud. „Cînd pierzi şcoala – spune Ruth Andersen –, ai pierdut oraşul.“
