Nu mi-am dorit niciodată să mă întorc în Vietnam. Scăpasem deja de două ori din Vietnam, unde am fost corespondent de război: o dată în 1970, după doi ani de şedere, şi încă o dată în 1975, în ultimele zile disperate ale Saigonului. Prietenii mei spuneau: „E o ţară atît de frumoasă. Mi-ar plăcea să revin aici cînd va fi pace.“ Mie nu. Eu n-am vrut nicicînd să mă întorc.
Imaginile Vietnamului şi a ceea ce vietnamezii numesc războiul american se pierduseră în amintiri îndepărtate, nedorite.
Acum, la distanţă de o generaţie, era iarnă în Hanoi, oraşul pe care timp de cîţiva ani l-am numit „acasă“. De la balconul meu, aflat la etajul nouă deasupra Lacului Mătăsii Albe, se auzeau sunetele familiare ale străzii de dedesubt: strigătele ascuţite ale vînzătorului de pîine, băiatul cu ziare anunţînd, de pe bicicleta sa, titlurile zilei printr-un megafon, uruitul pichamerelor, ciocăniturile regulate ale sculptorului unei noi statui de bronz a lui Buddha. Era un talmeş-balmeş liniştitor, o dovadă că, pînă şi într-o vreme în care vîntul marilor schimbări bătea peste cea mai veche capitală a Asiei de Sud-Est, intimitatea şi eternitatea Hanoiului zăboveau, netulburate de suferinţele războiului sau de poverile păcii.
Acest oraş fabulos era o pată albă în mintea mea atunci cînd am sosit aici în 1997 pentru a deschide, în vreme de pace, primul birou din Indochina al ziarului Los Angeles Times. Mă aşteptam să văd cicatrice ale războiului, însă nu era nici una, poate cu excepţia celor ascunse în inimă. Am găsit în schimb un oraş vibrant, optimist, care-şi etala cu mîndrie naţională multe semne distinctive ale frumuseţii sale – multe lacuri, bulevarde largi mărginite de arbori, vile de culoarea mierei, din epoca franceză. Ca american, eram pregătit să întîlnesc ostilitate, însă am fost întîmpinat de fiecare dată cu zîmbete largi, generoase şi cu o ospitalitate caldă, ce sfida logica. Hanoiul pe care l-am descoperit era un oraş în plină renaştere.
Umilit de mai bine de un mileniu de războaie, sărăcie şi dominaţie străină, Hanoiul a fost întinerit şi revigorat în urma deciziei guvernului comunist de a deschide porţile Vietnamului investitorilor străini, turiştilor şi întreprinzătorilor privaţi. Însă în loc să cadă victimă maşinăriei dezvoltării, care a alterat caracterul altor oraşe din Asia de Sud-Est, Hanoiul a rămas neclintit, învăluit în şarmul său seducător, protejînd tot ce este vechi şi special. Oraşul este, în acelaşi timp, accesibil şi distant. Cînd este soare, inspiră bucurie; cînd îl învăluie ceaţa, melancolie. Este un loc în care duhurile unei Indochine pierdute plutesc în vînt.
Zece ani, timpul s-a transformat într-un fir rezistent
Florile s-au deschis în violete, peretele s-a acoperit de mucegai şi muşchi.
Zece ani la Hanoi, şi mi-am găsit lumea mea de bucurii şi tristeţi.
