Luna aceasta (n.r. - mai 2004), zece ţări – opt foste sovietice – intră în Uniunea Europeană. Vechii membri pun pariu că o Europă extinsă va rivaliza cu Statele Unite ca superputere economică. Dar noii cetăţeni ai UE au în prezent probleme mult mai presante. Un reportaj din mers.
Stanislaw Nowak nu prea era comunist. În anii ,80, Nowak, un tînăr pomicultor din regiunea deluroasă Malopolska, din sudul Poloniei, era nemulţumit de preţul plătit de fermele colective de stat pentru mere, pere şi prune. Dar în vreme ce alţi fermieri se lamentau ca nişte adevăraţi comunişti polonezi, Nowak îndesa două tone de fructe în camionul său de doar o tonă şi o pornea la drum pe şoselele proaste către oraşe îndepărtate – Varşovia, Poznan, Gdansk – ca să le vîndă pe piaţa neagră. Călătorea singur, înghesuit între coşuri, de-abia putînd să întoarcă volanul. Dacă îl oprea miliţia, se plîngea că e sărac şi că are o grămadă de guri de hrănit acasă; scăpa de miliţieni dăruindu-le cîte o mînă de fructe.
În 1989, cînd s-a prăbuşit comunismul, lăsîndu-i pe mulţi fermieri din blocul estic să se descurce cum or şti, Nowak şi-a investit economiile într-un camion mai mare, a plantat mai mulţi pomi fructiferi şi a început să vîndă fructe uscate şi sticle de şliboviţă făcută în casă. Iar în 1994, atunci cînd Polonia s-a înscris în cursa de aderare la Uniunea Europeană (UE), Nowak, ca toţi ceilalţi, a făcut haz de eurocraţi, care nu deosebeau calul de măgar, şi a început să-şi facă planuri de viitor. „Nu contează sub ce regim politic trăieşti, oricum trebuie să munceşti din greu – explică Nowak, în vîrstă acum de 43 de ani. Dar trebuie să şi gîndeşti. şi uneori trebuie să rişti.“
Există un cuvînt în poloneză, sprytny, care descrie mentalitatea lui Nowak – o stare de spirit ce îmbină simţul umorului, combativitatea şi inventivitatea, care i-a ajutat pe polonezi să supravieţuiască invazie după invazie, în ultima mie de ani. Cea mai recentă – cea a comunismului sovietic impus – folosind teroarea ca instrument al persuasiunii. Chiar şi pentru o naţiune rezistentă precum cea poloneză, frica pe care a răspîndit-o aceasta a îmbîcsit minţile oamenilor obişnuiţi, făcîndu-i pasivi şi letargici.
Opt din cele zece ţări care vor intra luna aceasta în Uniunea Europeană – Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi Slovenia – au înghiţit această otravă timp de aproape 50 de ani, ceea ce face şi mai puternică dorinţa lor de aderare la piaţa liberă a Europei. Aşa cum a spus un taximetrist din Cracovia: „Am fost bolnavi 50 de ani. Va dura ceva pînă să dispară aceste sechele.“ Uniunea Europeană nu a fost făcută să vindece boala; ea a fost creată să aducă prosperitate. Fondată în 1951 ca o alianţă comercială, UE s-a extins cu multă prudenţă, pornind la început de la un grup intim de şase stae şi ajungînd, în 1995, la 15 state membre, toate din Europa de Vest. Integrîndu-şi economiile şi scăzînd tarifele, aceste ţări au creat o piaţă comună pentru bunuri şi servicii, atingînd o prosperitate fără precedent. Ele au ridicat, de asemenea, standardul de viaţă al regiunilor sărace ale UE prin programe de dezvoltare şi subvenţii, o dată cu cererea de resurse şi de mînă de lucru ieftină.
În prezent, Europa Inc., cu cartierul general la Bruxelles, este pe cale să devină un gigant global – o piaţă pentru 455 de milioane de locuitori, cu un produs global brut total de 10.000 de miliarde de dolari, şi în a doua poziţie, după Statele Unite, ca putere economică şi politică.
Chiar şi aşa, perspectiva de a integra încă 10 ţări, cu 74 de milioane de locuitori şi 725.000 de kmp, pare unora dintre actualii membri un pas necugetat – datorită faptului că despre noii veniţi se spunea pînă nu de mult că sînt în coada Europei, din cauza sărăciei lor, a corupţiei, a frontierelor penetrabile şi a lipsei de dezvoltare. În 1999, cînd oamenii au fost întrebaţi dacă primirea altor membri ar trebui să fie o prioritate pentru uniune, şase din zece au răspuns negativ.
Popoarele ţărilor candidate – inclusiv naţiunile insulare din Cipru şi Malta – au propriile îndoieli. Economic vorbind, ele vor avea de cîştigat din influxul de capital, de locuri de muncă şi de pe urma altor oportunităţi oferite de Europa de Vest. Dar vor fi şi neajunsuri mari. Unii se vor simţi lezaţi în sentimentul naţional, la scurt timp după ce şi-au cîştigat independenţa; alţii vor avea de luptat, pentru că afacerile demarate după căderea socialismului sînt obligate să concureze pe acelaşi teren. Călătorind în ajunul aderării prin ţările nou venite, mulţi dintre locuitori mi-au părut ca nişte liceeni în drum spre bal: surescitaţi, dar preocupaţi de propria identitate şi frămîntaţi de incertitudini. Ne vom ridica la înălţimea aşteptărilor? Ce vom deveni? Sîntem pregătiţi pentru asta?
Bune întrebări. Aceşti noi membri sînt mult înapoia Uniunii Europene la multe capitole, de la productivitate şi venit pe cap de locuitor, pînă la media de viaţă şi sănătate. Chiar şi ţările din fruntea listei – Cipru, Estonia, Malta şi Slovenia – vor avea nevoie de cîteva decenii ca să ajungă din urmă cele 15 state ale UE. Celorlalte le va lua poate chiar mai mult.
Fie şi înscrierea în cursa pentru aderare a fost o sarcină monumentală, din moment ce fiecăreia dintre aceste ţări i s-a cerut mai întîi să-şi restructureze sistemele financiare şi juridice, ca să facă faţă standardelor dure ale UE privind comerţul, sistemul bancar, legislaţia în afaceri, mediul şi drepturile minorităţilor. Această tranziţie a fost departe de a fi comodă. Întrebaţi-l pe producătorul ungur de vin, avantajat pînă acum de producţia pe teren propriu, datorită taxelor de import, şi care acum trebuie să concureze cu cele mai bune vinuri din Europa; sau pe pensionarii cu pensii rămase neindexate faţă de creşterea preţurilor, în numele austerităţii fiscale. „Bogaţii devin mai bogaţi, săracii mai săraci“ – spune Helena Zapala, o femeie simplă, care la cei 60 de ani ai săi vinde brînză pe străzile Cracoviei. „Eu unde o să ajung?“ Cu aceleaşi riscuri se confruntă şi fermierii, mai ales cei din Polonia, unde reprezintă 20% din populaţie – faţă de numai 2% în interiorul UE – şi care produc mai puţin de 5% din avuţia naţională. Într-o ţară cu mai mult de 2 milioane de ferme, mai puţin de jumătate sînt destul de productive ca să poată beneficia de fonduri UE, foarte drămuite. Celelalte, private de subvenţiile guvernului polonez, care, pînă în 1989, le ţineau pe linia de plutire, vor trebui să se descurce singure. „Aşteaptă pe cineva care să le spună ce să facă“ – afirmă Jacek Przybylski, un jurnalist de la Televiziunea Poloneză, preocupat de problemele agriculturii. „Dar de-acum înainte, nimeni nu va mai face acest lucru.“ Apreciaţi mult timp ca fiind coloana vertebrală a naţiunii, ţăranii se simt neajutoraţi, prizonierii vechilor mentalităţi.
Acestea au fost problemele dezbătute în timpul referendumului cu privire la accederea în UE. Dar în final, votanţii din aceste ţări, care timp de decenii au fost prinşi în disputa teritorială dintre Uniunea Sovietică, la est, şi Germania, la vest, se poate să fi îmbrăţişat superputerea care a avut bunul simţ să-i întrebe dacă vor. „Pentru Ungaria, cele două invitaţii, de a se alătura Organizaţiei Nordatlantice în 1999 şi UE în mai anul acesta, au fost primele semnale reale că Occidentul are nevoie de noi – spune Miklós Dérer, expert în securitate naţională la Budapesta. Votul nostru pozitiv înseamnă că am ales să fim europeni, nu est-europeni. Înseamnă sfîrşitul ambiguităţilor.“
