În timpul regimului Saddam, şiiţii din Irak au fost oprimaţi cu violenţă. Acum ei sînt gata să conducă ţara. Ce fel de lideri vor fi ei oare, după ce atîta vreme au fost victime?
Încăperea claustrofobică de pe strada Ach-Chwader era luminată de o singură lampă cu ulei. Un carton subţire acoperea ferestrele, inutilă apărare împotriva bombelor. Regimul lui Saddam Hussein tocmai se prăbuşise, războiul se presupunea încheiat, dar teama încă domnea în această mahala din Bagdad. Prin cartier s-a dus vorba că strîngeam date despre cei dispăruţi, aşa că odaia se umpluse de oameni care nu îşi spuseseră păsul ani de zile. Unul cîte unul se furişau înăuntru. Erau toţi vecini. Toţi trăiau în case mizere, făcute din lut sau cărămidă, fără electricitate sau apă curentă. Toţi aveau chipuri brăzdate de durere, durerea de a fi pierdut pe cineva drag în timpul regimului lui Saddam. Şi toţi se agăţau de o slabă speranţă: acum, că dictatorul nu mai era la putere, şi-ar putea găsi fiul, tatăl, sora ori fratele.
Din stradă venea răpăitul rafalelor de mitralieră ale fedaynilor rămaşi, forţe loiale lui Saddam. La fiecare rafală, o femeie, pe nume Badwiya, al cărei frate, Ghanim Iraabi, dispăruse acum două decenii undeva lîngă oraşul sudic Basra, tresărea.
„Aici sîntem în siguranţă, dar afară...“ – a spus ea, făcînd un semn spre fereastră. Apoi gîndurile îi zboară în altă parte. Afară, în spitale şi moschei, adepţii şi miliţiile fidele clerului local încercau cu disperare să restabilească ordinea printre borfaşi şi mulţimea dezlănţuită. „E o curată nebunie afară“ – a mai spus ea.
Mica locuinţă aparţinea familiei lui Hilu Issa, un student la ştiinţele comunicării, blajin, care avea 25 de ani cînd a dispărut, în iunie 1980. Familia lui era şiită, sectă musulmană care, în ciuda faptului că e majoritară în Irak, a fost brutalizată în timpul regimului lui Saddam.
Am stat de vorbă, rînd pe rînd, cu fiecare din rudele şi vecinii familiei Issa, ascultîndu-le poveştile, toate previzibil tragice, despre: unchiul care ţinea discursuri înflăcărate la moscheea locală şi într-o zi a dispărut fără urmă; toţi fraţii unei familii care au dispărut şi ei; un băiat tînăr despre care mama lui spunea cu jale: „Aş vrea doar să-l pot simţi, atinge, să-l pot vedea.“
Aceasta era o singură stradă, dintr-un singur cartier, dintr-un singur oraş din Irak. Este greu de imaginat cum vor depăşi şiiţii din Irak această traumă şi cum vor învăţa să trăiască fără spectrul răzbunării. Dar ei încearcă să meargă mai departe, să iasă din bezna care a însemnat epoca Saddam. În Irakul de astăzi, aceasta s-ar putea numi vremea şiiţilor. De la căderea lui Saddam, pe 9 aprilie anul trecut, şi capturarea lui, pe 13 decembrie, şiiţii s-au folosit de libertatea lor proaspăt dobîndită pentru a reboteza podurile, străzile şi pieţele după veneraţii lor conducători. Practică ritualuri şi afişează iconografie interzise în vremea lui Saddam. Dar adevăratele schimbări abia urmează. De la 30 iunie, guvernul provizoriu al Irakului îşi va asuma întreaga putere suverană pentru conducerea noului Irak. În timp ce se mai definitivează încă detaliile privitoare la modul în care acel guvern va prelua puterea, măcar un lucru este sigur: cum şiiţii reprezintă vreo 60% din populaţia ţării, un guvern dominat de ei pare inevitabil. După decenii de opresiuni, mai întîi ale monarhiei sunnite, impuse de britanici, apoi ale regimului laic al partidului Baas, al lui Saddam, şiiţii se afirmă acum ca personaje-cheie în modelarea noului Irak. Ceea ce e mai puţin clar este cum vor guverna ei o ţară care este unită doar cu numele. De-a lungul celor opt decenii ca stat modern, Irakul nu şi-a făurit niciodată o identitate naţională unificatoare. Populaţia sa este divizată într-o varietate de grupări etnice şi religioase care se întrepătrund şi care se bat pentru putere, kurzii trăind predominant în nord, sunniţii în centrul ţării, iar şiiţii concentraţi în jurul oraşelor sfinte şi în sud. Pentru că SUA se pregătesc să îşi încheie ocupaţia la sfîrşitul acestei luni, unii dintre mulahii care veghează locaşurile sfinte şuşotesc despre un război civil între şiiţi şi sunniţi sau se tem că Irakul va urma calea Iranului vecin, care e aproape 90% şiit şi este condus de lideri spirituali islamişti. Acestea sînt motive de îngrijorare şi pentru administraţia Bush, şi pentru unii vecini ai Irakului, cum ar fi Iordania, Turcia sau Arabia Saudită, a căror populaţie este majoritar sunnită, la fel cum sînt 88% dintre cei 1,3 miliarde de musulmani ai lumii.
„Şiiţii au dus-o atît de rău atît de multă vreme, încît merităm această putere“ – spune Saad Jabr, un şiit de vază care trăieşte în exil, al cărui tată, Saleh, a fost prim-ministru al Irakului între anii 1947-1948. „Şi nu vom renunţa la ea pentru că nu vrem ca persecuţiile să se mai repete vreodată“. Sub ochii unei lumi întregi, şiiţii trebuie să înţeleagă mai întîi ce vor – acum cînd, în sfîrşit, au un cuvînt de spus pentru viitorul ţării lor. Dar cît sînt ei de pregătiţi să ierte trecutul?
