Drumul era abrupt, săniile noastre grele, zăpada, orbitoare. Încă o zi perfectă în cîmpulde gheaţă din sudul Patagoniei.
Nu te poţi feri de vreme în cîmpul de gheaţă din sudul Patagoniei, deşi „vreme“ în sine nu descrie corect forţele stihiilor care stăpînesc această întindere de gheţari din sudul statelor Chile şi Argentina, cea mai mare de pe Pămînt, după Antarctica şi Groenlanda. Vîntul te dă jos. Zăpada te-ngroapă de viu. Ceţurile îngheţate reduc zile întregi vizibilitatea. E un loc care te face să te simţi mic, dar şi foarte viu!
Nimeni nu străbătuse în lung cîmpul de gheaţă sudic fără reaprovizionare. Cele mai multe expediţii eşuaseră din cauza vremii proaste. Însă eu şi fotograful Thomas Ulrich aveam un plan: să folosim imagini din satelit şi GPS-uri ca să aflăm cele mai bune căi în jurul crevaselor şi peste vîrfurile bătute de viscol, trasee pe care să le străbatem practic pe orice vreme. Urma să combinăm alpinistul din Thomas cu exploratorul polar din mine, ca să ne mişcăm cît mai rapid şi mai sigur cu putinţă. Şi trebuia să pornim la sfîrşitul iernii, cînd e mai rece şi se întunecă mai repede, dar podurile de zăpadă sînt mai solide şi vînturile mai previzibile.
Am părăsit oraşul chilian Tortel la 24 august 2003, cu patru caiace, suficientă hrană şi echipament ca să rezistăm 67 de zile şi cu o vie nelinişte legată de ce avea să urmeze. După care a început greul.
Ne-am început călătoria spre vărsarea Gheţarului Jorge Montt în caiace încărcate fiecare cu 130 de kilograme de alimente, echipament şi combustibil. De acolo am luat-o pe jos şi pe schiuri, înaintînd anevoie peste crevase şi peste poduri de zăpadă. Ploua întruna şi ne tot poticneam. Într-o zi ne-au trebuit 11 ore ca să străbatem cu caiacele mici 2,5 kilometri prin zăpada zgrunţuroasă. „N-ar trebui să ne mai opintim aşa cum am făcut azi“ , scriam în jurnal. În cele din urmă, am ajuns la capătul gheţarului, unde Thomas priveşte în urmă truda a două săptămîni. Urmează imensul platou îngheţat.
Vîntul ne-a zgîlţîit cortul atît de tare, că n-am dormit deloc.
După ce am fost blocaţi trei zile în tabăra 22 de rafale de vînt cu 100 km/h, ne-am scos săniile din zăpadă. Thomas a găsit corzile şi echipamentul de căţărare, necesar pentru una dintre cele mai periculoase etape ale traseului: coborîrea unei imense cascade de gheaţă către Pasul Falla Reichert. Cascada era plină de crevase, dar era mai bine decît o altă noapte în tabăra expusă.
După trei zile de navigat cu caiacele, ne-am tăiat drum cu macetele prin hăţişuri ca să urcăm echipamentul pe Gheţarul Jorge Montt.
În două săptămîni de expediţie, am făcut septicemie de la o băşică la picior. Mi-am sunat doctorul la Oslo, care a zis: „pauză o săptămînă!“ Am luat doze duble de antibiotice şi am pornit după doar două zile.
